ABS
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sistemul ABS (engleză anti-lock braking system sau germană Antiblockiersystem) este un sistem pentru vehicule motorizate ce previne blocarea roţilor în timpul frânării. Aceasta prezintă două avantaje: permite şoferului să păstreze controlul direcţiei şi scurtează distanţa de frânare.
Cuprins |
[modifică] Istoric
Compania germană Robert Bosch GmbH (cunoscută, mai popular, drept Bosch) dezvoltă tehnologia ABS din anii 1930, dar primele automobile de serie care să folosească sistemul electronic Bosch au fost disponibile în 1978. Au apărut prima dată pentru camioane şi limuzine nemţeşti Mercedes-Benz. Ulterior sistemele au fost portate şi pentru motociclete.
Iniţial, sistemele ABS au fost dezvoltate pentru aeronave. Unul din primele sisteme a fost Maxaret al companiei Dunlop, prezentat în anii 1950, şi încă în uz pe unele modele de aeronave. Acesta a fost un sistem complet mecanic. A fost utilizat şi pe automobile în anii 1960 (maşina de curse Ferguson P99, Jensen FF şi maşina experimentală Ford Zodiac cu tracţiune integrală) dar pentru automobile s-a dovedit scump şi nu a fost în totalitate de încredere. Un sistem complet mecanic, cosntruit şi vândut de Lucas Girling, a fost echipat din fabrică pe Ford Fiesta generaţia a 3-a. S-a numit Stop Control System (sistemul de control al opririi).
[modifică] Funcţionare
Un sistem ABS tipic e compus dintr-o unitate centrală electronică, patru senzori de viteză (unul pentru fiecare roată) şi două sau mai multe valve hidraulice pe circuitul de frânare. Unitatea electronică monitorizează constant viteza de rotaţie a fiecărei roţi. Când detectează că una din roţi se roteşte mai încet decât celelalte (o condiţie ce o va aduce în starea de blocare), mişcă valvele pentru a scădea presiunea în circuitul de frânare, reducând forţa de frânare pe roata respectiva.
[modifică] Eficienţă
Pe suprafetele cu aderenţă mare, uscate sau ude, majoritatea maşinilor echipate cu ABS obţin distanţe de frânare mai bune (mai scurte) decât cele fără ABS. Un şofer cu abilităţi medii pe o maşină fără ABS ar putea, printr-o frânare cadenţată, să atingă performanţele unui şofer începător pe o maşină cu ABS. Totuşi, pentru un număr semnificativ de şoferi, ABS îmbunătăţeşte distanţele de frânare în varii condiţii. Tehnica recomandată pentru şoferi într-o maşină echipată cu ABS, într-o situaţie de urgenţă, este să se apese pedala de frână până la fund şi să se ocolească eventualele obstacole. În asemenea situaţii, ABS va reduce semnificativ şansele unui derapaj şi pierderea controlului, mai ales cu maşinile grele.
Pe zăpadă şi macadam, ABS-ul măreşte distanţele de frânare. Pe aceste suprafeţe, roţile blocate s-ar adânci şi ar opri automobilul mai repede, dar ABS-ul previne acest lucru. Unele modele de ABS reduc acest efect mărind timpul de ciclare, lăsând astfel roţile să se blocheze în mod repetat, pentru perioade scurte de timp. Avantajul ABS-ului pe aceste suprafeţe este îmbunătăţirea controlului maşinii, şi nu frânarea, deşi pierderea controlului pe astfel de suprafeţe rămâne totuşi posibilă.
Odată activat, ABS-ul va face ca pedala sa pulseze. Unii şoferi, simţind acest efect, reduc apăsarea pe pedală şi astfel măresc distanţa de frânare. Aceasta contribuie la mărirea numărului de accidente. Din acest motiv unii constructori au implementat sisteme de asistenţă la frânare ce menţin forţa de frânare în situaţii de urgenţă.
[modifică] Controlul tracţiunii
Echipamentul ABS poate fi folosit şi pentru a implementa controlul tracţiunii la accelerarea unui autovehicul. Dacă, la accelerare, cauciucul pierde aderenţa solului, ABS-ul poate detecta situaţia şi poate aplica frânele pentru a reduce accelerarea pentru recăpătarea aderenţei.
Constructorii vând de obicei aceasta ca pe o opţiune separată, chiar dacă infrastructura controlului tracţiunii este în mare parte împarţită cu cea a ABS-ului. Versiuni mai sofisticate pot controla acceleraţia şi frâna simultan, rezultând ceea ce Continental Teves şi Bosch numesc Electronic Stability Control, respectiv Electronic Stability Program.
