Ţăranul Japoniei medievale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

ŢĂRANUL JAPONIEI MEDIEVALE

Pentru a înţelege mai bine situaţia ţăranilor din Japonia evului mediu trebuie să facem o scurtă incursiune în perioada de început a Japoniei medievale.

Reforma Taika din anul 645 a consfinţit introducerea sistemului politic şi administrativ chinez în arhipelagul nipon. Noul regim era însă o combinaţie între regimul chinez şi cel japonez tradiţional. Ocupaţiile de bază erau: agricultura, pescuitul, creşterea vitelor, vânatul, exploatarea pădurilor. Ţărănimea trăia în comunităţi, presta servicii feudale, deşi iobăgia n-a îmbrăcat o formă juridică, desprinzându-se ţăranii înstăriţi.

În conformitate cu reformele efectuate în secolele VII-VIII, în Japonia a fost creat un stat centralizat. Noua structură administrativ centralizată avea la bază principiul teritorial. Unii ţărani îşi părăseau loturile şi plecau în interiorul ţării sperând, probabil, să găsească acolo pământuri noi pe care să le cultive şi să devină agricultori liberi. Economia Japoniei secolului al VIII-lea era una naturală. Ţărănimea era cea mai importantă stare productivă a societăţii japoneze medievale. Agricultura era baza societăţii şi era încurajată pe toate căile prin menţinerea micilor gospodării ţărăneşti de 1 cho (1 cho = 2,45 acri).

Moştenind puterea economică şi politică formată anterior, starea dominantă a început să cultive pământuri noi, aflate dincolo de limitele loturilor (kanden). Astfel a desfiinţat sistemul loturilor şi a instituit proprietatea privată asupra pământului, iar în secolele X-XII, moşiile au devenit forma predominantă de gospodărie.

Pe vremea lui Toyotomi Hideyoshi (1582-1598), populaţiei de la ţară şi de la oraş îi era interzis, prin decretul “katanagari”, să deţină arme. Cu toate aceste, Toyotomi Hideyoshi, care provenea din rândurile ţăranilor a atras în armata sa un mare număr de ţărani. Viaţa comunităţilor săteşti din Japonia perioadei Tokugawa (1603-1868) s-a desfăşurat în cadrul sistemului politic al vremii: exista structura comunităţii săteşti, sistemul de control al statului asupra comunităţii săteşti şi sistemul de control din comunitatea sătească însăşi.

În secolul al XVII-lea s-a instaurat un nou sistem, în virtutea căruia majoritatea locuitorilor erau legaţi de pământ. Şi politica impozitelor s-a schimbat, acestea fiind alcătuite din renta în alimente, care atingea circa două treimi din recoltă, în special din cea de orez. E interesant de menţionat faptul că ţăranii trebuiau să cultive orez în mod obligatoriu.

La vremea recoltatului oficialităţile făceau tururi de inspecţie, iar dacă producţia era considerată nesatisfăcătoare fie le majorau dările, fie îi obligau pe ţărani la muncă forţată. Dările erau colectate adesea cu câţiva ani înainte. Se cultivau orezul (circa 177 de feluri), meiul, orzul, grâul, secara, varza, soia, arborele de ceai, dudul etc. Eleştee enorme situate între Nagasaki şi Saga strângeau apele ploilor şi ale izvoarelor de pe povârnişurile munţilor, folosind-o la cultura orezului. Graţie extinderii irigaţiilor sute de noi sate au luat fiinţă în perioada 1650-1850. Oraşele aprovizionau cu apă satele deficitare.

Casa ţăranului avea podea pământul de jos, încăperi despărţite de pereţi de bambus sau împletituri de trestie. Imediat la intrarea în casă exista o vatră, iar în spate, o încăpere în care dormea familia pe paie şi rogojini (tatami). Dacă ţăranul adăuga o cameră la casa lui se punea un impozit pe ea.

Omul din popor purta un pantalon strâns deasupra pulpei, o bluză, o vestă largă strânsă la gât, totul de culoare închisă: roşu sau violet. Când nu umbla cu capul gol, ceea ce era regula, purta o pălărie neagră. În picioare, când nu umbla desculţ, purta sandale de pai sau, pe vreme de ploaie, sandale de lemn fixate pe două plăci transversale, care formau talpa. Foloseau şi umbrele de hârtie sau de pânză, impermeabilizate cu ulei. Femeile îmbrăcau un kimono simplu cu mâneci scurte, strâns la mijloc cu un cordon îngust şi un şorţ.

Naşterea copilului era ţinută, un timp, în secret. Satul nu trebuia să afle evenimentul şi nimeni nu putea vizita mama, devenită “impură” prin actul naşterii. În timp ce femeia năştea, în faţa casei un călugăr-războinic, sau tatăl copilului, făcea să vibreze coarda unui arc, spre a ţine la distanţă spiritele rele. A treia zi de la naştere i se dădea copilului un nume. Urma ritualul “purificării” conform căruia timp de 30 de zile nu ieşeau din casă nici mama nici copilul. Se credea că sufletul copilului nu era încă bine fixat de corp. I se tăiau apoi copilului câteva şuviţe de păr, se puneau într-o cutie şi se îngropau, încredinţând astfel noul născut spiritelor protectoare. Naşterea de gemeni era o ruşine pentru părinţi.

O distracţie preferată a băieţilor era să prindă libelule, iar a fetiţelor, să adune licurici. Copiii ţăranilor rămâneau acasă să-şi ajute părinţii, întrucât şcoli săteşti nu existau. Vârsta majoratului era fixată la 13 ani, iar de acum încolo fetele nu se mai puteau juca împreună cu băieţii. În cadrul unei ceremonii se dădea băieţilor un nume de bărbat sau o poreclă, iar fetele din popor îşi înnegreau dinţii şi îşi legau părul în coc.

Căsătoria era aranjată de părinţi, dar puteau avea loc şi “căsătorii pe furate”; funcţiona de asemenea şi “căsătoria de probă”. Vocea femeii era ascultată în luarea hotărârilor mai importante, situaţia femeii fiind mai apropiată de poziţia soţului.

[modifică] Bibliografie

Mihnea Voicu Şimăndan [1], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.