Armonie vocalică
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina". |
Armonia vocalică este un fenomen ce caracterizează sistemul de vocale al unor limbi, cum sunt turca, kazaha, mongola, limbile fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) şi alte limbi. Constă în aceea că vocalele din acelaşi cuvânt sunt compatibile una cu alta în ceea ce priveşte timbrul lor, adică aparţin unei anumite clase de vocale, care diferă de la limbă la limbă.
De exemplu, în limba maghiară, vocalele se împart, după timbru, în acute (i, í, e, é, ö, ő, ü, ű) şi grave (a, á, o, ó, u, ú). Majoritatea cuvintelor au vocale sau numai acute, sau numai grave. Cele mai multe sufixe au două variante, iar unele chiar trei, pentru a se putea armoniza cu vocalele din cuvântul la care se adaugă. Unui cuvânt cu vocale acute i se adaugă variante de sufix cu vocale acute, iar unui cuvânt cu vocale grave – variante de sufix cu vocale grave. Bunăoară, sufixul corespunzător prepoziţiei româneşti “cu” are două variante: -val şi -vel. Prima se poate adăuga la un cuvânt ca lába (“piciorul său”), pentru că acesta are vocale grave: lábával (“cu piciorul său”). Un cuvânt ca keze (“mâna sa”) poate primi a doua variantă de sufix, pentru că are vocale acute: kezével (“cu mâna sa”).
 |
Acest articol legat de lingvistică este un ciot. Poţi ajuta Wikipedia prin completarea lui!. |
