Azerbaidjanul de Sud

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Azerbaidjanul de Sud (în azeră Cənubi Azərbaycan sau Güney Azərbaycan)sau Azerbaidjanul iranian (în azeră İran Azərbaycanı) este zona care face parte din Azerbaidjanul istoric. În 1813, în satul Gulustan (Gülüstan) din Republica Azerbaidjan a fost semnat tratatul dintre Rusia şi Iran cu privire la împărţirea Azerbaidjanului: două treimi din teritoriul naţional a fost anexat de Iran (cc. 200 000 km2), restul de către Rusia. Partea rusească a Azerbaidjanului şi-a câştigat independenţa, o dată în 1918 (pentru doi ani) şi apoi în 1991, sub numele de Republica Democratică Azerbaidjan, iar în sud (Azerbaidjanul iranian) locuiesc încă 18 milioane (neoficial 25-30 milioane) de azeri, adică de trei ori mai mulţi decât în Azerbaidjan. Ei sunt majoritari în ostanele (provinciile administrative iraniene) Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest, Ardebil, Zangan şi parţial în Markaz, Kurdistan, Ghilan, Hamadan.

Deşteptarea naţională în Azerbaidjanul de Sud a început în primii ani ai sec. XX. „Provincia Azerbaidjan” („Vilayeti Azerbaigean”), incluzând toate regiunile azere din Iran, era condusă tradiţional de candidaţii la tron ai dinastiei Kadjar (Qacar), suveranii Iranului, care de origine tot azeri erau (1797-1925). În timpul Revoluţiei constituţionale (1906-1911), provincia a devenit cea mai importantă cetate a răscoalei, iar şeful mişcării, ţăranul din ţinutul Qaradag, Sattar han, unul dintre liderii ei. Precedentul a fost continuat în 1920, de către tânărul şeic Mahammad Xiyabani, inspirat de crearea, în nord (partea rusească), a Republicii Democratice Azerbaidjan (1918-1920), care, ferindu-se de confuzie, a proclamat „Republica Azadistan” (în traducerea „Ţara Libertăţii”). Capitala noului stat era Tebriz, centrul istoric a Azerbaidjanului, şi republica a fost strangulată prin participarea englezilor. Înlăturarea Kadjarilor de noua dinastie a Pahlevizilor (1925-1979) de origine persană, care ducea o politică şovină creând mai multe ostane în fosta provincia regală Azerbaidjan, a provocat proclamarea, în 1945, a Republicii Azerbaidjan cu capitala în Tebriz, susţinută de sovietici. Prim-ministrul republicii era Seyid Djafar Pişavari. Se presupune că contradicţiile apărute din apartenenţa regiunii a pus baza Războiului Rece, fiindcă Stalin nu vroia să retragă Armata Roşie din zona respectivă. În decembrie 1946, armata iraniană a capturat Tebrizul şi Republica Azerbaidjan a căzut. Ultima mişcare în Azerbaidjanul de Sud, din secolul trecut, s-a înregistrat în timpul Revoluţiei islamice, când iarăşi Tebrizul a devenit unul dintre marile centre ale mişcării. Însă după victorie azerii sudici s-au dezamăgit din cauza nesatisfacerii totale a cererii principale – autonomia culturală, iar liderul lor Ayatullah Şariatmadari a fost neutralizat de rivalul său esenţial Khomeyni. S-a accelerat migraţia azerilor sudici în alte zone din ţară şi în ţările din Europa, America şi Australia. În prezent azerii sunt al doilea element etnic în Iran (63 milioane de locuitori - 2002) după perşi, 20 membri ai Cabinetului Miniştrilor sunt reprezentanţii acestui popor, iar preşedintele religios („rahbar”) Seyyid Ali Khamenei este originar din localitatea Khamne din apropierea Tebrizului (1,4 mil. de locuitori – 2004). Cea mai mare organizaţie a azerilor sudici, care se bucură de legimitate din partea Occidentului, este Mişcarea Deşteptării Naţionale din Azerbaidjanul de Sud (GAMOH), cu sediul în Suedia. GAMOH, spre deosebire de alte organizaţii, nu este separatistă, ci cere drepturile lărgite pentru populaţia azeră prin federalizarea Iranului, dispune de radio, TV şi ziare proprii. Liderul acestei mişcării este fostul profesor al Universităţii din Tebriz, Mahmud Ali Cehreqanlî.

Avem de-a face cu un paradox: Iranul fundamentalist a sprijinit cu toate mijloace posibile Armenia creştină în conflictul cu Azerbaidjanul. Deşi azerii, ca şi iranienii, sunt şiiţi şi musulmani. Explicaţia este de natură politică si are rădăcini istorice. Teheranul nu a fost deloc încântat de perspectiva unui Azerbaidjan puternic, centru de atracţie pentru provinciile azere din Iran. Iată de ce Teheranul s-a văzut obligat să colaboreze cu Armenia creştină şi creează probleme pentru Baku în exploatarea ţiţeiului de la Marea Caspică, revendicând jumătate din sectorul azer. Folosind inclusiv mijloace militare, aşa cum s-a întâmplat în vara anului 2001. Astăzi Armenia gregoriană şi Iranul fundamentalist sunt aliaţi strategici. Minoritatea azeră din Iran este unul dintre cele mai importante atu-uri ale Statelor Unite pentru destabilizarea regimului de la Teheran. Iar Azerbaidjanul musulman este aliatul americanilor în campaniile antiteroriste şi întreţine relaţii de alianţa aproape strategice cu Israelul şi diaspora evreiască din Statele Unite.

După ocuparea Afganistanului şi a Irakului, Teheranul se află într-o situaţia critică, înconjurat de forţe ostile. Cercul s-ar putea închide aproape complet. Conform unor informaţii, în curând, pe teritoriul Azerbaidjanului vor pătrunde trupe ale SUA şi NATO, pentru protejarea oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan (investiţie estimată la 3,5 miliarde de USD) care va fi dat în funcţiune după anul 2005. Oficial, autorităţile de la Baku dezmint deocamdată această informaţie. Presa internaţională menţionează că, dintre toţi vecinii Iranului, Azerbaidjanul oferă Washingtonului terenul cel mai sigur şi prietenos pentru o posibilă intervenţie. Sesizând pericolul, practic toţi demnitarii de stat din Teheran au vizitat, în luna decembrie, statele vecine. Ministrul iranian al Apărarii, A. Şamhani, a declarat la Baku, că "securitatea Azerbaidjanului este securitatea Iranului". Înţelegând din ce parte bate vântul, Teheranul şi-a lansat propria ofensiva diplomatică. Dar şi economică, şi a lansat construcţia gazeoductului Iran-Armenia, care este contrar intereselor Rusiei şi propune Erevanului nişte proiecte energetice.