Istoria grecilor din România
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Istoria grecilor din România se întinde pe o perioadă de cel puţin 27 de secole. De-a lungul timpului, perioada domniilor fanariote a fost fără nicio îndoială momentul de vârf al prezenţei grecilor în România. În alte momente ale istoriei, inclusiv în prezent, grecii au fost doar una dintre minorităţile naţionale din zona nord-dunăreană.
Cuprins |
[modifică] Istoria
[modifică] Grecii în perioada antică şi medievală
Prezenţa grecilor pe teritoriul a ceea ce este azi România datează din timpul coloniilor (apoikiai) şi aşezărilor comerciale (emporia) înfiinţate în Dobrogea şi pe ţărmul Mării Negre (Vedeţi şi: Colonii în antichitate şi Grecii pontici), începând cu secolul al VII-lea î.dHr. Începând cu aşezarea de la Istria, procesul de înfiinţare de colonii a ajuns la apogeu odată cu fondarea Tomisul în secolul al V-lea. Deşi coloniile erau foarte sensibile la frământările triburilor dacice învecinate, ele au prosperat neîncetat, inclusiv în perioada scurtă a domniei regelui Burebista, care unificase toate teritoriile locuite de daci. După destrămarea statului lui Burebista şi în secolele care au urmat, coloniile greceşti au fost lipsite de privilegiile lor de noul stăpân, Roma Antică, iar mai târziu de Imperiul Roman.
Imperiul Bizantin a fost noua putere care şi-a manifestat cu vigoare prezenţa la nord de Dunăre, menţinând o hegemonie culturală asupra zonei până la dispariţia sa ca stat.
[modifică] După dispariţia Imperiului Bizantin
După Căderea Constantinopolului, domnitorii Moldovei şi Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit benefăcătorii multor instituţii de cultură de pe pământul Greciei Otomane, inclusiv a mai multor mânăstiri de la Muntele Athos. Un mare număr de nobili, funcţionari şi oameni de rând au emigrat în cele două principate, care, deşi vasale ale otomanilor, se bucurau de o foarte largă autonomie. Grecii sosiţi în Ţările Române s-au integrat în viaţa economică şi politică de aici, unii dintre ei ocupând demnităţi însemnate, până la a ajunge să fie încoronaţi domni.
Ascensiunea grecilor în ierarhia principatelor a provocat o ostilitate vădită din partea boierimii tradiţionale locale. Boierii, moşieri într-o economie agricolă slab dezvoltată, obişnuiţi să aibă un cuvânt hotărâtor în politica principatelor, s-au simţit lipsiţi de puterea pe care o aveau de noii veniţi pe scena politică şi au devenit foarte ostili faţă de emigranţii din Grecia. Aceasta nu a fost singura tendinţă notabilă. În păturile superioare ale aristocraţiei valahe sau moldoveneşti, dar nu numai, s-au înregistrat numeroase căsătorii mixte.
[modifică] Perioada fanariotă
Odată cu debutul perioadei fanariote de la începutul secolului al XVIII-lea, cultura greacă a devenit predominantă. Aceasta a însemnat pentru început neglijarea instituţiilor tradiţionale româneşti, iar pe de alta a însemant canalizarea energiilor domnilor fanarioţi în direcţia luptei de emancipare a grecilor de sub dominaţia otomană prin proiecte politice de creare a unei uniuni balcanice, practic un stat neobizantin. La aceasta ar mai trebui adăugată prezenţa omniprezentă şi omnipotentă a clerului grec la toate nivelurile ierarhiei religioase, numeroase mânăstiri devenind închinate instituţiilor similare din Grecia, după acte succesive de danie a diferiţilor domnitori.
Dezvoltarea naţionalismului grec a deschis celor două principate posibilităţile pentru revoluţie, în condiţiile în care la est de frontierelor apăruse o nouă putere politică şi militară, Imperiul Rus ortodox. Faza muntenească a războiului pentru independenţa Greciei s-a consumat în conflictul dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu răsculaţi împotriva otomanilor , iniţial favorabili revoluţionarilor greci, şi Filiki Eteria. Asasinarea de către eterişti a lui Tudor Vladimirescu şi creşterea animozităţilor româno-greceşti nu a fost favorabilă decât otomanilor care au înfrânt Eteria. În 1822 Înalta Poartă punea capăt domniilor fanariote.
[modifică] Secolele al XIX-lea şi al XX-lea
.
În timp, numeroşi greci au fost asimilaţi complet de populaţia românească, numeroase familii considerate iniţial fanariote contribuind din plin la înbogăţirea culturii locale.
După proclamarea independenţei Greciei, România nu a mai fost o destinaţie favorită pentru grecii exilaţi, în ţară rămânând în special cei din clasele sociale inferioare. Grecii puteau fi întâlniţi în special în rândul antreprenorilor, comercianţi şi în mod special marinari, atât pe Dunăre cât şi pe Marea Neagră, în special după integrarea Dobrogei în România.
Comunităţile de greci erau în general prospere şi au menţinut anumite instituţii culturale specifice. În Româniâ a sosit un nou val de emigranţi după încheierea războiului civil din Greci la sfârştitul deceniului al cincelea al secolului trecut. În România comunistă, autorităţile au luat hotărârea naţionalizării proprietăţilor celor mai multe organizaţii şi a majorităţii persoanelor fizice, inclusiv cele ale grecilor. Mulţi greci au fost închişi pe motive politice în lagărele de muncă, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
[modifică] Situaţia din prezent
În conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, în România mai trăiau 6.513 greci, cei mai mulţi dintre ei în Bucureşti şi în zona înconjurătoare, urmat de judeţele Constanţa, Brăila şi Galaţi. Recensământul din 1992 dădea cifra de 19.594 greci trăitori în România.[1] Diferenţele sunt rezultatul unei tendinţe a etnicilor greci din afara graniţelor Greciei de a emigra în patria-mamă ca homogeneis (ομογενείς – persoană cu obârşie grecească). Ministerulafacerilor externe al Greciei, prin instituţiile sale specializate, afirmă că pe teritoriul Românie mai trăiesc 14.000 de greci.[2]
Uniunea Elenilor din România, fondată în 1990, reprezintă interesele comunitătii greceşti din România, dintre membrii ei fiind desemnat reprezentantul minorităţii naţionale elene în Camera Deputaţilor a României.
