Istoria statului Burundi

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la istoria Republicii Burundi. Împreună cu vecinul său Ruanda, Burundi este unul din puţinele state care sunt continuarea unui vechi stat african.

[modifică] Regatul Burundi

Originile statului Burundi se cunosc doar prin intermediul istoriei orale şi al arheologiei. Există două mari legende despre apariţia statului Burundi. Cea mai mediatizată vorbeşte despre o ruandeză pe care o chema Cambarantama şi care a fondat naţiunea. Cealaltă versiune, vehiculată cu precădere în perioada pre-colonială a Burundi, povesteşte despre Cambarantama care a venit din sudul statului Buha. Elementele constitutive ruandeze ale regatului au fost promvate de către coloniştii europnei astfel încAt acestea să se potrivească vizunii acestora conform cărora clasa conducătoare a venit diintr-o regiune cu populaţie hamitică din nord-vest. Aceasta teorie a continuat să fie dogma principală a statului burundez. Istoricii sunt sceptici în ceea ce priveşte originea hamitică a etntiei tutsi, dar înca se crede că strămoşii acestora au migrat din nord stabilindu-se în secolul XV pe trirtoriul de azi al statului Burundi. Primele dovezi ale existenţei unui stat Burundi datează din secolul XVI, acesta apărând pe dealurile din est. In următoarele secole acesta s-a extins, anexând regiunile mai mici întrând în competiţie cu Ruanda. Cea mai mare dezvoltare a statului s-a petrcut sub conducerea lui Ntare Rugama, care a guvernat naţiunea între 1796 şi 1850 şi a dublat teritoriul regatului.

Regatul Burundi a fost caracterizat de o autoritate politica ierarhică şi de schimb economic tributar. Regele, numit mwami condus o aristocraţie princiară (ganwa) care deţinea cea mai mare parte a pământului şi percepea taxe şi tributuri de la fermierii locali şi de la crescătorii de vite. La mijlocul secolului al XVIII-lea regalitatea tusti şi-a consolidat autoritatea asupra pământului, producţiei şi a distribuţiei cu dezvoltarea ubugabire – o relaţie patron-client în care populaţia primea protecţie regelui în schimbul tributului şi a permanentei pe acele pământuri.

Deşi exploratorii europeni şi misionarii au făcut vizite scurte în regiune în anul 1856, abia în 1899 burundi a devenit parte a Africii de Est germane. Spre deosebire de monarhia ruandeza care a decis să accepte dominaţia germană, regele burundez Mwzi Gisbao s-a opus influenţei europene, refuzând să poarte haine după model european şi a rezistat penetrării misionarilor şi administratorilor veniţi din Europa. Germanii au folosit forţa armată pentru a se impune şi deşi au adus mari pagube regatului, puterea regelui a rămas intactă. In cele din urmă, germanii l-au sprijinit peu unul din ginerii regelui, Maconco, în revolta împotriva lui Gisbao. Regatele mai mici de-a lungul ţărmului Lacului Victoria au fost deasemenea anexate teritoriului burundez.

[modifică] Perioada colonială

Chiar şi după aceste evenimente, prezenţa străină în Burundi a fost minimă şi regii au continuat să conducă la fel ca înainte. Contactul cu europenii a avut efecte devastatoare, prin răspândirea bolilor atât la europeni cât şi la băştinaşi dar şi în rândul animalelor. După o mare foamete în anul 1905, corelată cu altele care au lovit regiunea în 1914, 1923 şi 1944 a dus la moartea multor locuitori ai regiunii. Numai între 1905 şi 1914 jumatate din locuitorii câmpiilor din vest au decedat.

In 1916 trupele belgiene au cucerit zona, iar în 1923, Liga Naţiunilor a încredinţat Belgiei spre administrare tritoriul Ruanda-Urundi, care cuprindea Ruanda de astăzi şi Burundi, dar care nu îngloba regatele din vest pe care le-au oferit spre administrare britanicilor. Belgienii au condus teritoriul în mod direct, punând bazele unei ierarhii de guvernare în care rolul principal revenea etnicilor minoritari tutsi. După al Doilea Război Mondial, Ruanda-Urundi a devenit teritoriu sub tutela a Naţiunilor Unite sub autoritate administrativă belgiană. După 1949, Belgia a autorizat apariţia partidelor politice. Două mari partide s-au înfiinţat : Uniunea pentru Progres Naţional (UPRONA), un partid multietnic condus de către prinţul tutsi Louis Rwagasore şi Partidul Creştin Democrat (PDC) sprijinit de către belgieni. In 1961, Prinţul Rwagasore a fost asasinat urmând victoria în alegerile legislative a UPRONA.

[modifică] Independeţa

Independenţa totală a fost dobândită la 1 iulie 1962. In contextul unor instituţii democratice slab dezvoltate, regele tutsi Mwambutsa IV a pus bazele unei monarhii constituţionale, care cuprindea în structurile de conducere un numar egal de hutu si tutsi. In 1965 asasinarea primului ministru hutu a dus la declanşarea unor revolte din partea etnicilor hutu urmate de represiuni guvernamentale. Aceste răscoale au survenit pe fondul evenimentelor din Ruanda vecină, unde a avut loc ceea ce a rămas cunoscut în istorie mai târziu ca les évènements sau rwandan revolution şi în care etnici tutsi au fost masacraţi de către guvernul hutu naţionalist. In Burundi tutsi au preluat controlul armatei şi a forţelor armate pentru a se asigura că nu vor avea soarta etnicilor tutsi din Ruanda. Spre deosebire de Ruanda, care s-a aliat cu Statele Unite în timpul războiului rece, Burundi a ales calea colaborării cu China.

In 1966, regele Mwambutsa a fost alungat de către fiul său, prinţul Ntare V, acesta din urmă fiind deposedat de putere de către primul ministru, căpitanul Michael Micombero în acelaşi an. Acesta a abolit monarhia şi a declarat Burundi republică, instaurând un regim militar, războiul civil continuând pe parcursul anilor 1960 şi începutul anilor 1970.

Spre sfârşitul lui aprilie 1972, un atac al etnicilor hutu asupra unei localităţi dintr-o zonă deluroasă, unde se născuseră majoritatea ofiţerilor a declanşat o ripostă foarte dură din partea militarilor si a miliţiilor UPRONA ai cărui membri erau înrudiţi cu armata din punct de vedere etnic. Această ripostă a fost concepută şi pusă în practică sistematic aducând mari pagube şi înfrângeri din punct de vedere uman pentru hutu. Au fost alcătuite liste pe care au fost trecuţi toţi posibilii duşmani ai regimului, bărbaţi, femei sau copii. Au fost urmăriţi aceia care fie simpatizau cu rebeli fie au luat parte la rebeliune. Cei ce se găseau pe liste au fost căutaţi peste tot şi ucişi de către soldaţi, inclusiv copiii din şcoli. Se estimează cau au pierit cu această ocazie peste 200 000 de hutu în decursul a numai trei luni. Numărul refugiaţilor a crescut la 150 000, în jur de 15% din populaţia de la acea dată a ţării în numai şase luni. Intr-un efort de a atrage simpatia Statelor Unite, guvernul tutsi i-a acuzat pe rebelii hutu de simpatii comuniste, deşi dovezile nu indică acest fapt.

In 1976, colonelul Jean Baptiste Bagaza a preluat puterea în urma unei lovituri militare fără vărsare de sânge. Deşi Bagaza a condus un regim militar dominat de etnici tutsi, acesta a încurajat reforma agrarăm, reforma electorlă şi reconcilierea naţională. In 1981 a fost promulgată o nouă constituţie In 1984, Bagaza a fost ales şef al statului în calitate de unic candidat. După ce a câştigat alegerile, regimul instaurat de Bagaza s-a înăsprit, drepturile omului cunoscând o deteriorare prin interzicerea activităţilor religioase şi arestatrea membrilor opoziţiei.

In 1987, maiorul Pierre Buyoya a răsturnat regimul Bagaza, a dizolvat partidele de opoziţie, a suspendat constituţia din 1981 şi a condus ţara prin intermediul Comitetului Militar pentru Salvare Naţională. In anul 1988, tensiunile amplificate între conducătorii tutsi şi majoritatrii hutu au condus la înfruntări între armată, opoziţia hutu şi extremiştii tutsi. In această perioadă, un număr de aproape 150 000 de oameni au fost ucişi alte zeci de mii căutându-şi scăparea prin refugierea în statele vecine. Pierre Buyoya a format o comisie care să investigheze cauzele revoltelor din 1988 şi care să dezvolte un plan de reforme democratice.

In 1991, Buyoya a promulgat o nouă constituţie care prevedea un preşedinte, un guvern care făcea abstracţie de etnie şi un parlament. Primul preşedinte hutu al Republicii Burundi a fost Melchior Ndadaye, care facea parte din partidul Frontul pentru Democraţie în Burundi (FRODEBU) şi care a fost ales în 1993. Acesta a fost asasinat în octombrie 1993 de către facţiunile hutu dominante din armată, fapt care a aruncat ţara într-un sângeros război civil care a ucis zeci de mii de oameni şi a exilat sute de mii până când guvernul FRODEBU a recâştigat controlul şi l-a ales pe Cyprien Ntaryamira în funcţia de preşedinte în ianuarie 1994. Cu toate acestea situaţia a continuat sa se deterioreze.

In aprilie 1994, preşedintele Ntaryamira şi preşedintele ruandez Juvenal Habyarimana au murit în urma unui atac cu rachete asupra avionului cu care se întorceau de la convorbirile de pace de la Arusha din Tanzania. Aceasta acţiune marchează începutul genocidului ruandez, în timp ce în Burundi, moartea lui Ntaryamira a agravat şi mai mult violenţele, deşi aici nu a existat un masacru generalizat ca în Ruanda. Sylvestre Ntbantunganya a fost ales preşedinte pentru patru ani la data de 8 aprilie, dar situaţia a continuat să se agraveze. Valurile de refugiaţi hutu şi tutsi de-o potriva din Ruanda şi atacurile grupurilor armate ale etnicilor hutu şi tutsi au destabilizat şi mai mult regimul.

Pe 25 iulie 1996, guvernul a fost răstunat printr-o lovitură militatră condusa de Pierre Buyoya. Războiul civil a continuat în ciuda eforturilor comunităţii internaţionale de a asigura pacea. Incepând cu anul 2001 s-au înregistrat progrese, în special de când s-a format un guvern pe principiul participării şi împărţirii puterii şi cu anul 2003 când Domitien Ndayizeye, vicepreşedintele hutu, a devenit preşedinte mandatat de către acordul de împărtire a puterii.

Alegeri au fost organizate la mijlocul anului 2005 ş au fost câştigate de către fosta formaţiune rebelă hutu Consiliul Naţional pentru Apărare a Democraţiei-Forţele de Apărare a Democraţiei (CNDD-FDD).