Utilizator:Jandarm95

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[modifică] Proprietatea şi regimul ei juridic

În Evul Mediu, dreptul roman s-a contopit cu tradiţia germanică, conform căreia proprietatea era colectivă şi se rezuma, în esenţial, la dreptul de folosinţă a unui bun oarecare. Această concepţie s-a reflectat mai direct în gândirea feudală care făcea distincţia între dominum directum şi dominum utile, cu un titular de drept asupra terenului şi un concesionar, feudalul, care avea asupra teritoriului un fel de suveranitate. S-au menţinut unele forme tradiţionale de proprietate privată: alodiul (din germanul all odd, desemnând posesie delpină), era un pământ liber de obligaţii feudale, rămânând ca atare mai ales în perioada comunelor . În timpul celor o mie de ani ai Evului Mediu, pământul şi cei ce-l muncesc reprezintă baza întregii societăţi. Pământul este sursa puterii, originea averii, cadrul vieţii. El, pământul constituie sursa prestigiului şi semnul proprietăţii . După modelul roman, regii franci merovingieni, îşi recompensau oamenii lor credincioşi acordându-le anumite loturi de pământ, beneficia. Adevăratul beneficium apare abia în perioada carolingiană, sub formă de concesiuni de pământ date de regi şi împărat nobililor, oamenilor Bisericii sau altor persoane cu tiltlul de uzufruct - (posibilitatea de a se folosi de o proprietate care nu aparţinea celor în cauză şi pe care nu putea să-l înstrăineze). Definiţia de bază “folosiv, roade şi abuz” a proprietăţii. Altcineva decât proprietarul se bucura de folosirea şi de roadele proprietăţii şi era protejat în bunăstarea sa de o acţiune in rem. Scopul original al uzufructului era de a întreţine o văduvă, în timp ce proprietatea în sine revenea fiului. Doar proprietarul putea să o înstrăineze. Cel ce dispunea de uzufruct putea să vândă sau să subînchirieze drepturile sale sau ale ei, dar el sau ea rămâneau încă responsabili faţă de proprietar pentru orice abuz al proprietăţii; noul deţinător, într-un asemenea caz, avea doar o acţiune in personam ce reieşea din contractul său cu cel ce dispunea de uzufruct, şi drepturile sale dispăreau odată cu moartea celui din urmă. Aceste limitări nu împiedicau sistemele legale moderne ale tradiţiei civile de a privi uzufructul drept o modificare a proprietăţii - cerându-le în schimb acestora anumite servicii militare. Începând cu secolul IX aceste beneficii au devenit ereditare, ca în cursul secolului XI termenul de beneficium să dispară, în locul său instalându-se noţiunea de feud . Proprietatea funciară a constituit baza feudalismului. Deoarece între proprietarul funciar feudal şi ţăranul deţinător al lotului sau între seniorul care acorda feudul şi vasalul care îl primea se stabileau o serie de obligaţii reciproce, proprietetea feudală era condiţionată de îndeplinirea unor obligaţii, era o proprietate incompletă . Proprietatea funciară a seniorului avea o suprafaţă în medie de 4000 de hectare (multe depăşeau această suprafaţă). Această proprietate era un ansamblu compus din două părţi complementare. O parte, domeniul, administrată direct de proprietar şi care cuprindea clădiri, livadă, grădină de zarzavaturi, via, fâneaţa, pădure, teren arabil şi un teren necultivat . March Bloch a susţinut că senioria, este, înainte de toate „un pământ”, dar unul locuit, şi unul locuit de supuşi. Astfel apare domeniul, de pe care seniorul culege roadele şi loturile dependente, exploatări ţărăneşti mici sau mijlocii, care, se grupau în jurul „curţii” domeniului. Senioriile nu erau de dimensiuni egale. Cele mai mari din zonele dens populate, acopereau întreg teritoriul unui sat. În secolul al XIII-lea limitele pământurilor senioriale şi ale aşezărilor săteşti nu mai concordau deloc, decât în zonele recent defrişate . Radu Manolescu susţinea că proprietatea era reprezentată de domeniul feudal, care consta dintr-un sat de gospodării ţărăneşti aservite. Domeniul feudal cuprindea două părţi, rezerva feudală şi loturile ţăranilor , era lucrat de servi, iar seniorul era obligat să-i întreţină pe aceştia . Scalvii eliberaţi, semi-sclavii şi oamenii liberi deveniţi iobagi erau instalaţi pe domeniul seniorial. Li se dădea un lot de pământ, în schimbul furnizării unei anumite cantităţi de produse şi a unor obigaţii, a căror natură şi volum erau în funcţie de mărimea lotului acordat . Legarea de pământ a şerbului era dictată de nevoia feudalului de a-şi asigura braţele de muncă pe domeniu (fig. 1,2). Rezerva feudală era partea de domeniu exploatată direct de către proprietarul feudal prin munca ţăranilor dependenţi, produsele revenind în întregime proprietarului. Feudalul avea drept de proprietate asupra domeniului pe care erau aşezaţi ţăranii dependenţi. Ţăranul dependent avea drept de posesiune asupra lotului de pământ pe care-l lucra şi drept de proprietate asupra inventarului şi vitelor cu care muncea . Loturile ţăranilor (mansi), constau din casa şi cutrea, pământul arabil, via, grădina, livada, etc., aflate în posesiunea lor concedate de senior cu dreptul de a fi lăsate moştenire. Dimensiunea unui mansus varia de la o regiune la alta, în funcţie de fertilitatea solului. În medie era de 13 hectare - ne întrebăm dacă aceste 13 hectare erau lucrate de membrii unei singure familii. Practic imposibil în condiţiile în care se afla dezvoltat nivelul agriculturii în acel moment al Evului Mediu. Pentru acest manses ţăranul era dator să presteze clacă şi felurite corvezi pe rezerva seniorială şi să dea dijme în natură din roadele şi din unele produse casnice ale gospodăriei şi censuri în bani . Deţinătorul unui lot ţărănesc de la sfârşitul secolului al XII-lea plăteşte zeciuială, birul, multiple servituţi numite „banalităţi” . În clasa ţăranilor dependenţi intrau şerbii, dependenţi faţă de proprietarul domeniului, atât personal cât şi pentru lotul de pământ pe care îl deţineau, şi ţăranii liberi ca persoană, dar dependenţi pentru lotul de pământ pe care îl posedau de la proprietarul funciar. Separat de aceştia s-a mai păstrat o categorie de ţărani liberi ca persoană şi mici proprietari de pamânt (alodişti) care nu deţineau pământul de la vreun senior, neavând nici un fel de sarcini feudale. Ei erau tot mai puţini în părţile apusene ale fostului imperiu carolingian, fiind treptat aserviţi de marii proprietari funciari laici şi ecleziastici şi mai numeroşi în părţile sale răsăritene sau în Anglia, unde procesul de feudalizare se desfăşura într-un ritm mai lent . Raporturile dintre ţăran şi senior nu erau determinate de o simplă condiţionare economică din partea unui proprietar funciar, la care ţăranii ar fi putut replica printr-o condiţionare a forţei de muncă necesare pentru cultivarea pământului, ci de o condiţionare de natură politică . Pentru a-şi spori veniturile, feudalii, au mărit sau au introdus noi obligaţii, în calitate de proprietar funciar sau de şef local. Încasau dări pentru folosirea de către ţărani a unor bunuri de uz comun, ca pădurea, islazul, apele, uzurpate de seniori şi incluse de obicei în cadrul rezervei feudale. Seniorul e singurul care păstrează dreptul de proprietate asupra feudului, vasalul avea doar drept de posesiune şi de folosinţă . Se observă o tendinţă de a monopoliza totul, chiar dacă nu ar fi avut acest drept, în aşa fel încât seniorul să profite de toate resursele ca să-şi mărească considerabil veniturile. Fixarea micii proprietăţi a ţărănimii, răspândită şi fermă, în Europa, rezultarea, cu alte cuvinte, a acelei clase a ţărănimii, pe care se va baza civilizaţia Europei în secolele următoare, constituie o revoluţie socială şi economică a cărei importanţă, nici măcar lipsa surselor din Evul Mediu timpuriu nu o pot diminua. Ea reprezintă o problemă ce se centrează pe apariţia şi sensul unui cuvânt – mansus. Unii istorici, au încercat să definească ce semnifică mansus într-un sens fizic. Aici încep dificultăţile, pentru că se pare că mansus e folosit cu trei înţelesuri diferite. Uneori înseamnă în mod explicit îngrădirea, curtea şi gradina, în cadrul căreia e construită casa însăşi. Un document din Fulda din 789 spune: „cu două mansus-uri înseamnă cu doua case”. Viaţa unui sfânt din secolul IX precizează ca a veni ad mansum are sensul, negreşit, de „a veni acasă”. Mansus ar fi putut fi luat drept o variantă a clasicului mansio. P. de St. Jacob a scris: „Mansus-ul burgundian” este dovada îndepărtată a vechiului cuvânt indo-european dhiver, a îngrădirii aparţinând casei, pe care o regăsim în cuvintele romane heredium şi hortus, celticul manoir, scandinavul tont, germanul hubestatt, rusescul dvor, boil şi masure din Normandia şi accin din Champagne”. Alteori înseamnă întreaga gospodărie, casa, curte, câmpuri, chiar pădure. Acest sens îl are la o trecere în revistă a celor mai multe domenii carolingiene, unde, în mod evident de la suprafaţa stabilită dinainte a mansus-ului, şi ideea de câmpuri e de asemenea sugerată. De asemnea de-a lungul Europei de Nord, limitele date pentru mansi includ în mod clar câmpurile deopotrivă cu casele . Pentru a se crea o confuzie şi mai mare, mansus apare cu un al treilea sens, ca o unitate de măsură a pământului, folosită pentru a evalua mărimea proprietăţii pe care se vor construi casele. În vederea desluşirii înţelesului cel mai apropiat de adevăr dintre cele expuse, trebuie să se facă distincţia între înţelesul primar al mansus-ului ca un tip de posesiune „moştenibilă” şi aplicaţiile secundare ale termenului în ceea ce priveşte obiectele fizice. În timpurile când, sau în locurile unde colonizarea a fost mai redusă, acolo unde câmpurile erau cultivate ocazional şi apoi abandonate, tendinţa normala pare să fi fost de a egaliza „moştenirea” cu ceea ce reprezintă partea ei cea mai valoroasa şi cea cu caracter permanent, casa şi curtea, pământurile fiind numite în alte texte ca area, arealis, hovastat, osca ori olca, şi chiar terra salica. Crescând densitatea colonizării, cultivarea devenind mai intensivă şi graniţele terenurilor fixându-se, conotaţia termenului mansus tinde să se extindă, pentru a include nu numai „pământurile casei”, dar şi viile, câmpurile cultivate, chiar şi terenurile pustii, fiecare devenind o parte neschimbată şi valoroasă a moştenirii. Nu e de mirare că mansus, în primele sale forme, pare echivalent cu „casa şi curtea”, nici că în teritoriile unde populaţia creşte rapid, încât o echivalare nu este reţinută. Un punct în evoluţia semantică a fost atins în unele zone ale Europei chiar în perioada carolingiană şi acesta a fost aplicarea termenului pentru a desemna doar suprafaţa de pământ . Mansus înseamnă moştenire. Sensul cuvântului, din care rezidă ideea de permanenţă, sensurile în care este utilizat şi evoluţia sa juridică, sugerează încorporarea a două titluri distincte ale unei proprietăţi, unul moral şi unul legal, din care unul cu uzanţă permanentă folosit preponderent de colonizator în virtutea dreptului de muncă pe care el sau un predecesor al său l-a extins asupra proprietăţii, iar celălalt (sens) folosit de senior care pretindea dreptul de proprietate, dominium-ul, asupra pământului. Natura mansus-ului reflecta tradiţia, practica „legii poporului” (pământului) din Imperiul Târziu, guvernând colonizarea, care natură admitea pentru cel care coloniza pământul un titlu moral sau legal pentru folosire permanentă, titlu care extindea această recunoaştere chiar şi asupra sclavilor casei. Modelul reprezenta continuitatea între lumea antică şi cea medievală, continuitate în mişcarea colonizării, în eforturile de a o facilita şi în ceea ce priveşte tradiţia care o guverna. Doar conducătorii se schimbă în timp ce Biserica Creştină Apuseană şi aristrocraţia germană ajung să domine asupra definitivării unei revoluţii pe care conducătorii romani o începuseră, dar care, din nefericire, nu mai suferea nici o amânare . În primele secole ale Evului Mediu proprietatea ţărănească se menţine pe arii largi în majoritatea statelor din Europa. Era însă lipsită de apărare şi ameninţată din toate părţile de diferite forţe economice şi sociale – de principi, şefi militari, aristocraţie, înaltul cler, ordinele mănăstireşti, care pe lângă numeroase privilegii, deţineau şi monopolul puterii politice. Toate acestea le cofereau dreptul de a comanda şi a exploata. În ultimele decenii ale secolului al IX-lea, principii teritoriali şi unii mari proprietari funciari, au început să construiască fortăreţe, castele, pentru apărarea lor şi a populaţiei din jur împotriva atacurilor şi incursiunilor de jaf ale ungurilor, normanzilor şi slavilor. „Proprietatea feudală” are două sensuri. Ambele derivă de la cuvântul feudum, sau fief, o formă de proprietate larg raspândită în Europa medievală. Termenul „feudal” era folosit pentru a distinge legea feudum-ului, legea feudală, de alte feluri de legi, în special cea romană. Trăsătura cea mai distinctă a acestei legi era aceea că implica o formă divizată sau împărţită de proprietate, în timp ce în sistemul de proprietate roman, aceasta era considerată indivizibilă. Al doilea sens al termenului se concentrează asupra serviciului datorat de către deţinătorul feudum-ului. Stăpânirea militară a Europei Medievale este reflectată în multe alte momente şi locuri, şi orice caz de posesiune de pământ în schimbul serviciilor militare este uşor şi inteligibil descrisă drept feudală. Termenul feudalism derivă de la feu, feud sau feudum, sau, după cum este de obicei mai mult cunoscut astăzi, feud. Acesta era o formă de proprietate descrisă în cărţile de legi ale Europei Medievale. Legea feudală era legea feudului, distinctă faţă de legea referitoare la alte tipuri de proprietate. Cea mai faimoasă colecţie a acestei legi feudale era conţinută în Libri Feudorum, „Cărţile feudelor”. Acestea erau legi variate, opinii, precedente şi obiceiuri locale din nordul Italiei, deşi legile din Libri Feudorum sunt de asemenea cunoscute drept legile feudale lombarde. Autorul cărţii Libri Feudorum era odată considerat ca fiind Gerard „Negrul” Capagisti, un avocat ce a locuit în Milano în a doua jumătate a secolului al XII – lea. Acum se crede că un număr de avocaţi italieni au fost probabil responsabili. Libri Feudorum a fost considerată la început o compilaţie oficială şi doar mai târziu a fost recunoscută drept o carte de referinţă . Libri Feudorum se ocupa de crearea, originea, transmiterea şi pierderea feudum-ului, o formă specială de proprietate care solicita un set special de reguli. Tipic, o persoană, Z, oferea o bucată de pământ unei alte persoane, Y, cu condiţia ca Y să-i facă servicii. Această bucată de pământ era feudul. În general feudul nu putea fi moştenit de nici unul dintre descendenţii masculini ai primului vasal, Y în acest caz, şi datoria de a efectua servicii era sigurată pentru moştenitorii primului senior, Z era şi revocabil: Z putea să-l ia înapoi dacă serviciile cerute nu au fost îndeplinite, sau dacă Y nu avea moştenitori. Aceasta ar părea să fie foarte cinstit, dar complexităţile care ar putea fi deduse din aceste reguli aparent simple însemnau o carte de legi, şi una destul de mare, care trebuia să se ocupe de feud . De exemplu, s-a făcut o distincţie tehnică între un feud „nou”, care se află încă în posesia primului său deţinător, Y, şi în felul acesta transmisibil doar descendenţilor săi – fiilor şi nepoţilor săi – şi un feud „vechi” sau „patern”, care era un feud deţinut de către un succesor al primului deţinător, şi care ar putea fi moştenit de către bărbaţi înrudiţi cu actualul posesor, cum ar fi fraţii şi nepoţii săi, care erau şi ei descendenţi ai primului posesor. Până aici totul este bine: dar problemele intervin când, de exemplu, un posesor al feudului, poate din cauza vârstei, renunţa la el în favoarea fiilor săi. Atunci, ultimii primeau feudul în timpul vieţii tatălui lor, împărţindu-l între ei. Ulterior unul dintre cei doi fii murea fără a avea moştenitori. Fiul rămas în viată revendica partea fratelui său, deoarece putea face asta în cazul feudului patern, dar garantul afirmase că din cauza neacordării feudului în timpul vieţii tatălui, acesta devenea iar nou şi din acest motiv nu putea fi moştenit colateral. Opinia judiciară nu a fost niciodată unanimă la acest punct, dar înclina spre punctul de vedere că în ciuda renunţării tatălui, feudul ar trebui considerat ca fiind unul vechi, aşadar fratele ar trebui să-l primească. Exista o particularitate a legii din Libri Feudorum şi anume că, doar dacă exista o clauză în contractul original, femeile aveau dreptul să moştenească. Nu puteau nici să confere dreptul de moştenire fiilor lor. Dacă decedatul avea nepoţi, un băiat şi o fată, doar primul putea să revendice feudul . Chiar şi în cazul feudului unde femeilor li se permitea moştenirea (pe care câţiva studenţi ai legii feudale s-au gândit că nu ar trebui numită deloc feud, ci doar semi – feud), bărbaţii erau preferaţi. Astfel Libri Feudorum citează ca exemplu o femeie care a moştenit ca feud de la tatăl său, de altfel fără moştenitori, şi li sa dat celor doi fii ai ei. Unul dintre aceşti fii a murit lăsând doar fete, celălalt a lăsat un fiu. Ultimul numit a solicitat întregul feud deoarece era singurul moştenitor masculin în viaţă al primului posesor. Fiica celuilalt fiu a solicitat jumătate, adică partea tatălui ei. Cazul fiului a avut câştig de cauză, pe baza faptului că nici o femeie nu trebuie să moştenească un timp atât de îndelungat deoarece există un bărbat cu o cerere . Proprietatea feudală a devenit o problemă de îndată ce a fost recunoscută ca aparţinând unei categorii de sine stătătoare. Faptele dificile erau că feudul era o ciudăţenie şi, în orice caz în ceea ce priveşte Europa de Vest, o ciudăţenie universală. Feudul descris în toate aceste cărţi de legi era, ca acelea din Libri Feudorum lombard, o proprietate deţinută în schimbul unor servicii. Existau unele diferenţe regionale. Cei ce puteau moşteni erau fiii, descendenţii, un fiu sau mai mulţi, copii legitimi sau nelegitimi, rude masculine îndepărtate sau femei înrudite mai apropiate . Acestea erau probleme ce se ridicau la toate formele de proprietate, nu doar în cazul proprietăţii feudale, şi nu se poate întotdeauna să se distingă care reguli erau “feudale”, adică, au luat naştere din natura feudului, şi care erau comune oricărei forme de proprietate în societatea în discuţie . Libri Feudorum le permitea femeilor să moştenească dacă posesorul iniţial specifica acest lucru. Deci fiecare feud urma propria sa regulă. În unele locuri se aplicau reguli diferite pentru aristocraţi şi pentru oamenii de rând. Libri Feudorum vorbea vag despre garantor, ca deţinător al feudului, ca posesor al său, cel ce beneficia de această garanţie având proprietas. Dar în sens tehnic posesiunea însemna doar protecţie împotriva deposedării. Într-o acţiune de decidere a proprietăţii, posesorul ar trebui să fie acuzat. O afirmare a proprietăţii făcută cu succes nu are nimic a face cu titlul. Deţinătorul feudului poseda feudul său şi această posesiune era protejată; dar nu apăra dreptul său asupra feudului ca garantor printr-o confirmare a posesiunii sale. Pentru a apăra titlul său el avea o acţiune, o acţiune in rem, o acţiune reală. Aceasta era tipul de acţiune care proteja proprietatea romană. În unele zone, înstrăinarea proprietarului cerea consimţământul arendaşului; în alte locuri era necesar ca noul proprietar să fie de aceeaşi condiţie socială sau să fie de condiţie mai înaltă. Proprietarul nu-şi putea lua feudul înapoi când voia el. Totuşi, în acelaşi timp, el deţinea puteri foarte bine definite asupra sa. Îi revenea lui dacă arendaşul murea fără a avea moştenitori. Îi revenea de asemenea şi dacă proprietarul murea şi arendaşul întârzia mai mult de un an şi o zi înainte de a obţine confirmarea din partea moştenitorului său. Aceeaşi regulă se aplica dacă arendaşul murea şi moştenitorul său nu căuta să obţină confirmare din partea proprietarului în acelaşi termen de timp. Chiriaşul nu era proprietar. La moartea sa văduva lui putea să nu aibă nici un drept asupra feudului, după cum ar fi putut avea o soţie romană (şi una lombardă). El nu putea diminua valoarea feudului în mod voluntar, de exemplu prin impunerea unei servituţi asupra lui. Oamenii medievali defineau proprietatea ca fiind dreptul de a folosi un lucru, de a te bucura de roadele lui şi de a abuza de el. Ultimul trebuia să includă puterea de a-l înstrăina. Dreptul chiriaşului de înstrăinare era redus sever. Nu putea pune drept garanţie mai mult de jumătate din feudul său pentru datoriile lui . Din secolul XI, ca urmare a procesului de colonizare internă, rezerva feudală s-a redus tot mai mult, pe măsură ce creştea suprafaţa ocupată de mansele ţărăneşti . În regiunile Franţei, în secolul XIII, evoluţia regimului funciar care a determinat rărirea şi chiar dispariţia corvezilor (devenite prea puţin rentabile), determină o tot mai scăzută dependenţă a ţăranului faţă de lotul său. Arendaşul închiriază, prin contract scris sau oral, parcelele pe care le exploatează şi le cultivă după plac . Proprietatea ecleziastică a fost deobicei caracterizată ca fiind pământul unui sfânt, pământul unei Biserici, a unei episcopii. În proprietatea ecleziastică mai intrau şi acele proprietăţi care aparţineau preoţilor şi abaţilor. Pământul individual al preoţilor este considerat proprietate laică . În Germania, nordul Franţei şi în Italia, Biserica deţinea de două ori mai mult pământ în secolul IX decât în secolul VIII. În sudul Franţei, între primul şi al doilea sfert al secolului IX proprietatea Bisericii a crescut de la 21% la 40 %. Zona despre care nu există informaţii cu referire la o posibilă creştere a proprietăţii Bisericii în perioada carolingiană este în Spania. Pământurile sfinţilor sunt exploatate fie de călugări, fie de cultivatorii dependenţi învecinaţi care aveau o obligaţie în muncă, de sclavi, de sclavii „găzduiţi” sau de cei care se aflau în situaţia de servitute . Biserica Occidentului, guvernată de episcopi, exercita o mare autoritate spiritulală şi administrativă asupra tuturor creştinilor ce trăiau în domeniile lor de jurisdicţie . Călugării şi călugăriţele erau indispensabili societăţii datorită monopolului lor aproape total asupra rugăciunii. Monahismul atrăgea oameni de pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei sociale. Drept răsplată pentru serviciile prestate, călugării beneficiau de generozitatea laicilor. Oamenii dornici să-şi asigure mântuirea ofereau comunităţilor monahale importante suprafeţe de pământ. Constituirea unor patirmonii monastice considerabile este atestată de importantele catastife, în care sunt consemnate; de bogăţia, prestigiul şi puterea politică asociată cu rolul de proprietar de terenuri, îndeplinit de stareţ; de dimensiunile şi splendoarea bisericilor abaţiale. Personal, călugării nu aveau voie să aibă nimic, dar bogăţia comunităţilor sau mănăstirilor nu era supusă nici unei restricţii. Comunitatea era o colectivitate privată şi independentă, cu proprietăţile ei, cel mai adesea pământuri . Prin situaţia lor economică şi prin poziţia lor socială, clericii de la oraşe se situau la nivelul marilor seniori feudali. Patrimoniul Bisericii creştea continuu. Pentru administrarea şi pentru paza întinselor lor domenii, abaţii şi episcopii aveau în subordine atât intendenţi laici, cât şi vasali militari cu trupele lor. Preotul satului beneficia şi el de un mansus ( pe care îl ara, îl semăna şi îl recolta el însuşi) . Aşadar, se poate afirma că proprietatea Bisericii a cunoscut o creştere rapidă în secolele VIII, IX, ca mai apoi, începând cu secolul X să se constate o scădere treptată a acesteia, şi datorită efectului colonizării .

Bibliografie

 Bloch Marc, Societatea feudală, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998.  Critchley J.S., Feudalism, p. 11-29.  Dicţionar tematic al Evului Mediu occidental, editat de Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Iaşi, 2002, p. 124-594.  Drâmbă Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987.  Enciclopedia de istorie universală, traducere de Al. Balci, M Chelemen, Editura ALL, Bucureşti, 2003, p. 1046-1047.  Herlihy David, Church Property On The European Continent in Speculum, Volum 36, Numărul 1, 1961, p. 85-99.  Herlihy David, The Carolingian manses published in „The Economic History Review", XIII, 1960, p. 79-89.  Le Goff Jacques, Omul medieval, Iaşi, Editura Polirom, 1999.  Manolescu R., Societatea feudală în Europa de apus în secolele IX-XV, Studii şi Articole de Istorie, XIV, 1969, p. 261-267.