Primul Asediu al Vienei
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Asediul Vienei de către turci a durat din data de 27 septembrie până la data de 14 octombrie 1529 când Soliman I s-a retras cu pierderi însemnate. Cifra pierderilor este încă controversată, ea variind între 20.000 şi 40.000 de soldaţi turci căzuţi în luptă.
Cuprins |
[modifică] Cauze
De când osmanii de origine turcă şi-au consolidat în 1354 o bază militară în Galipoli, şi până la sfârşitul secolului XV, aceştia s-au extins în cea mai mare parte a sudului Europei. Au zdrobit şi ocupat Imperiul Bizantin, au ocupat o mare parte din Grecia, dar şi Macedonia, Bulgaria, Serbia, Herţegovina. În acelaşi timp, o mare parte din Asia Mică a fost integrată în Imperiul Otoman. La începutul secolului al XVI-lea continuă expansiunea în regiunile arabe şi persane. În timpul sultanului Soliman I (Magnificul) regatul Ungariei (1520) devine ţelul cuceririlor otomane. Belgradul cade în anul 1521, iar în 1526 are loc dezastrul de la Mohács, care a pecetluit soarta Ungariei. În această luptă a căzut şi regele Ungariei Ludovic II (Lajos II), ultimul reprezentant al monarhiei ungare. Prin aceasta a devenit posibilă pretenţia Habsburgică de a ocupa tronul Ungariei printr-o căsătorie de alianţă (mai târziu Ferdinand I (IRG)). A urmat o dispută pentru tron între Ferdinad şi Ioan Zapolya, acesta din urmă fiind sprijinit de o mare parte din nobilimea maghiară. De acest confict profită Soliman I, care, sprijinindu-l pe I. Zapolya, porneşte o campanie militară împotriva lui Ferdinad, regele Boemiei şi Austriei. O mare parte din armata habsburgică se afla în Italia, angajată în lupte cu Franţa, ocazie favorabilă atacului otoman.
[modifică] Desfăşurare
Începutul Asediului
- La 10 aprile 1529 armata otomană porneşte din Constantinopol spre vest. În timp ce trecea prin Europa de est, pe traseu s-au alăturat întăriri din unele din garnizoanele turceşti, ceea ce a dus la formarea unei armate puternice, căreia i s-au alăturat, în afară de turci, şi soldaţi din teritoriile ocupate, ca de exemplu din Ungaria. Din cauza timpului ploios şi drumurilor desfundate, avansarea armatei s-a încetinit mult, aceasta ajungând abia după 11 luni la porţile Vienei (23 septembrie). O avangardă de 20.000 de călăreţi otomani avea rolul de a zdrobi rezistenţa populaţiei locale. La data de 27 septembrie, Viena era complet încercuită. Oastea otomană însuma circa 250.000 de soldaţi şi era alcătuită din 80.000 de osmani, 6.000 unguri, pe lângă numeroşi călăreţi din Anatolia Sipahis (Spahii), 20.000 de ieniceri. Drumurile desfundate din Ungaria au împiedicat transportul tunurilor grele, reuşind numai transportul a 300 de tunuri uşoare. Pentru transport au fost folosite şi 22.000 de cămile.
- Viena, ca organizare, era un oraş-garnizoană cu o Miliţie de apărare de câteva sute de mercenari germani şi spanioli. Viena era apărată în total de 22.000 de infanterişti şi de 2000 de călăreţi. Mercenarii erau înarmaţi cu archebuze şi ţăpini şi erau bine antrenţi din războiul din Italia. Dacă zidurile cetăţii ar fi fost peste tot înt-o stare bună, ar asigurat un mare avantaj apărătorilor Vienei. Ajutorul solicitat de principele Ferdinand a rămas în mare parte neîndeplinit, iar el a aşteptat zadarnic ajutorul fratelui său Carol Quintul, care era angajat în lupte cu Franţa.
Organizarea oraşului era asigurată de Niklas Graf Salm şi Wilhelm von Roggendorf. Primul s-a preocupat de repararea şi întărirea zidurilor de apărare cu pământ şi a postat 72 de tunuri de apărare. Pentru a face câmp liber de tragere a tunurilor de apărare, el a ordonat dărâmarea caselor respective, a evacuat mii femei şi copii din calea turcilor (care luau sclavi). Deja la 27 septembrie Soliman I trimite o solie pentru predarea garnizoanei Vienei, cu promisiunea de a cruţa populaţia oraşului. Graf Salm refuză condiţiile de capitulare ale sultanului, care începe asediul.
[modifică] Luptele subterane
Prin lipsa artleriei grele, focul artileriei otomane nu a avut efectul dorit. Urmează încercarea otomană de a dărâma zidurile de apărare prin explozii subterane, dar în acelaşi timp continuă şi focul de derutare al artileriei turceşti. Săpăturile turceşti subterane se concentrază pe zona sudică a oraşului, unde fortificaţia era cea mai bună. Au avut loc brutale ciocniri subterane. Datorită superiorităţii armurilor de cavaleri, vienezii ies învingători în această luptă. Cu toate acestea, turcii reuşesc să facă o serie de breşe şi spărturi în zidul de apărare, ceea ce a dus la lupte deosebit de înverşunate mai ales cu ienicerii.
[modifică] Atacul otoman
La 12 octombrie turcii reuşesc să spargă o breşă mare în zid, numit "Suleiman breşe", prin care vor să intre în oraş. În această luptă deosebit de crâncenă turcii pierd 1.200 de ieniceri, nereuşind să străpungă apărarea. În seara zilei, Soliman ţine în cortul lui un consiliu de război, deoarece în acest timp asigurarea turcilor cu provizii era deosebit de proastă. Pentru prima dată în istorie, ienicerii şi-au exprimat dezaprobarea faţă de modul de aprovizionare. Sultanul le-a promis că, în cazul victoriei, vor primi o recompensă bogată, fapt care i-a convins să pornească la un nou atac. La 14 octombrie, turcii reuşesc să facă o breşă în "Poarta Kernten", însă din cauza pericolului de surpare, la care esau supuşi atacatorii, apărătorii reuşesc din nou să închidă spărtura din zid prin construirea de palisade, astfel că atacul eşuează.
[modifică] Sfârşitul asediului
Ienicerii refuză să continue asediul, întorcându-se în tabără. În noaptea de 15 octombrie începe retragerea armatei otomane, care lasă în urma sa tot ce nu putea transporta. Trupele s-au retras în dezordine la Belgrad, de unde sultanul a pornit un nou atac împotriva Ungariei. Sultanul a murit la vârsta de 70 de ani, la Szigetvár, care a fost ocupat de turci.
[modifică] Urmări
Pierderile turcilor sunt estimate de unii istorici la 20.000, iar de alţi istorici la 40.000 căzuţi pe câmpul de luptă, între care mulţi ieniceri (pedeştri) şi spahii (călăreţi). Numărul răniţilor şi al bolnavilor este mult mai mare. Înainte de atacul asupra Vienei, imperiul lui Soliman I atinsese apogeul. După această înfrângere, armata turcă, cu elita ei ieniceri, şi-a pierdut renumele de "neînvinsă".
Al doilea Asediu al Vienei 1683, care a eşuat în acelaşi fel, fost ultima manifestare a puterii otomane.
