Radu Nunweiller

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul "modifică pagina".

Fratii Nunweiler (Nunweiller):

1. Costica Nunweiler (Nunweiller)
2. Dumitru Nunweiler Nunweiller
3. Ion Nunweiler (Nunweiller)
4. Lica Nunweiler (Nunweiller)
5. Victor Nunweiler (Nunweiller)
6. Radu Nunweiler (Nunweiller)
7. Eduard Nunweiler (Nunweiller)

|== Radu Nunweiler == În el am văzut, practic, trei tipuri diferite de jucător. În anii începutului de carieră, până prin 1966, stilul de joc al echipei era apărare de fier şi goluri marcate pe contraatacuri. Şi cel care a lansat contraatacurile a fost Radu. După 1968 echipa a adoptat un joc spectaculos şi ofensiv, căutând golul. Cel care a împins echipa în atac a fost Radu. Şi exact în aceeaşi perioadă şi cu aceiaşi coechipieri, la echipa naţională, Radu a fost principalul exponent al temporizării jocului, pentru că aşa i-a cerut să joace antrenorul Angelo Niculescu. Temporizarea (stil de joc urât, poate, dar care ne-a dus la CM 1970 şi la rezultate bune în faţa unor echipe superioare) s-a bazat, practic, pe doi factori: pasele precise ale lui Radu, care găseau întotdeauna un coechipier liber, şi capacitatea lui Radu de a fi mereu demarcat pentru a primi pasele coechipierilor. (A fi mereu demarcat presupune un enorm efort, alergatură şi risipă de energie.) Radu a jucat la Dinamo din 1963 până în 1976, cucerind 5 campionate (1964, 1965, 1971, 1973, 1975) şi o cupă (1964). Debutul lui ca titular a fost cu totul deosebit. În primavara lui 1964, pe la mijlocul returului, Dinamo era lideră dar trecea printr-o criză de formă, fiind urmărită de Rapid. Exact înaintea meciului direct cu Rapid, ne-am trezit fără echipă, cu Ene, Varga, Gergely, Ţârcovnicu şi Unguroiu absenţi (fiecare din motivele lui) şi cu Pârcălab într-o pasă proastă. Şi marele antrenor Traian Ionescu a avut curajul şi inspiraţia de a trimite în teren, în acel meci decisiv, un necunoscut pe nume Radu Nunweiller. Cu tupeul caracteristic fraţilor mai mari şi cu siguranţa unui jucător experimentat (avea 19 ani!) Radu a preluat coordonarea jocului, l-a repus în formă pe Pârcălab, a marcat un gol şi a fost unul dintre principalii eroi ai victoriei cu 5-2 (scor cunoscut?) asupra Rapidului. A urmat un galop de sănătate cu victorii până la sfârşitul campionatului şi cu un dramatic 5-3 în finala cupei cu Steaua (Radu a marcat un gol in finală). Cu trei fraţi Nunweiller în echipă, Dinamo a mai cucerit un titlu în 1965. În 1967, Radu a debutat în echipa naţională jucând două meciuri alături de fratele mai mare, Nelu. Şi în plină urcare... hepatita !! Radu a lipsit tot sezonul 1967-68 nefiind părtaş la cucerirea cupei (3-1 cu Rapid, în finala în care eroi au fost Nelu Nunweiller şi Lucescu). Pentru Dinamo, a fost un an critic, anul schimbului de generaţii. Noua gardă era în ascensiune: Dinu, Dumitrache, Boc şi Lucescu îşi găseau loc în echipă şi băteau la poarta echipei naţionale. Şi Radu un era! (Cel care i-a suplinit postul a fost Varga.) A revenit în toamna lui 1968 şi, ca un adevărat Nunweiller, a intrat direct în ritmul jocului, fără nici o perioadă de refacere. Chemat imediat la echipa naţională de antrenorul Angelo Niculescu, Radu a redebutat într-un meci cu Anglia (0-0, la Bucureşti). Meciul următor, pentru calificarea la CM, a fost un meci critic, cu Elveţia, la Bucureşti. Echipa noastră a început meciul complexată şi nu e de mirare: cu un an şi jumatăte în urmă, elveţienii ne trăseseră un 7-1 usturător. În repriza a doua, la 0-0, (un meci egal ne anula orice şansă), când nimic în jocul nostru un mergea, Radu a luat jocul pe contul lui, trăgând toată echipa după el. Până astăzi nu ştiu şi mi-e frică să socotesc câţi kilometri a alergat în acel joc, cate mingi a cărat din 16 în 16. Datorită lui, restul echipei s-a trezit, câştigând cu 2-0 (Dumitrache, la primul gol în echipa naţională, şi arădeanul Domide). În următorul meci, pe Wembley, Radu a condus o echipa de copii la un extraordinar 1-1 cu campioana mondială Anglia (în acel meci, în repriza a doua, s-a născut temporizarea). Radu a fost în teren la victoria cu 1-0, în Elveţia (la numai o lună după o operaţie de apendicită!), la victoria contra Portugaliei şi egalul cu Grecia la Bucureşti, rezultate care au trimis echipa României la CM Mexico 1970 dintr-o grupă care părea imposibilă. Au urmat trei meciuri la CM 1970, la Guadalajara. În meciul cu Anglia (0-1), Radu a "adormit" complet jocul englezilor şi am fost foarte aproape de un meci egal (dacă portarul şi un fundaş n-ar fi greşit…) În meciul cu Cehoslovacia (2-1), fiind conduşi cu 0-1, Radu "temporizatorul" şi-a schimbat complet stilul de joc, împingând echipa în atac şi fiind autorul a două excepţionale pase de gol către rapidistul Neagu, care, la prima, a marcat şi, la a doua, a obţinut un penalti, înscris de Dumitrache. În meciul cu Brazilia (2-3), după un început catastrofal şi 0-2, Radu a fost printre primii care s-au trezit din şoc , organizând meciul la mijlocul terenului, echilibrând jocul şi, în final, chiar dominând o echipă pe care mulţi o consideră cea mai bună echipă naţională a tuturor timpurilor. Radu a mai participat la campania care ne-a dus în sferturile CE 1972 jucând în total 42 de meciuri în echipa naţională. După 1976, Radu a jucat la Hunedoara, apoi a fost antrenor în Elveţia şi Turcia. Voi încheia citând cuvintele antrenorului prof. Angelo Niculescu, rostite atunci când un cor urlător de ziarişti (nu, Florin Călinescu încă un era ziarist) cerea scoaterea lui Radu din echipă: "Eu, când hotărăsc ce echipă va juca, în primul rând trec în dreptul tricoului cu numărul 10 numele lui Radu Nunweiller şi apoi mai caut încă zece jucători."