Scînteia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la ziarul Scînteia, organul de presă comuniştilor români. Pentru alte întrebuinţări ale termenului vedeţi Scânteia (dezambiguizare).

[modifică] Scînteia (1944-1951)

Scînteia, organul de presă al Partidului Comunist Român, a apărut ilegal între 15 august 1931 şi octombrie 1940 din pricina regimului burghezo-moşieresc. Cu toate acestea, începând cu 21 septembrie 1944 activitatea acestui tip de presă a fost descătuşată, prin „Scînteia” înţelegându-se acel „factor mobilizator în lupta oamenilor muncii pentru înfăptuirea hotărîrilor guvernului, pentru victoria socialismului în patria noastră”

Prima echipă a „Scînteii” a fost, din declaraţiile făcute de Silviu Brucan, o adunătură de analfabeţi şi oameni ai muncii, însă numai gazetari nu. Redactorul şef de atunci, Miron Constantinescu, după caracterizarea succintă făcută de Brucan, era „un filozof tobă de carte care avea nevoie de un căligraf şi de un grămatic să-i facă articolele inteligibile”. Îndeobşte, întrega echipă era una atipică, deoarece, din descrierile lui Silviu Brucan, fiecare avea un cusur. Aşadar, era vorba despre Pavel Chirtoacă, specialistul în agricultură, ce avea „o figură scheletică măcinată de boli după anii de puşcărie, Demenyi Iosif Ardeleanu, care ştia mai bine ungureşte decât româneşte, Stela Moghioroş, care ştia mai bine ruseşte decât româneşte şi Matei Socor, care ştia mai bine muzică decât gazetărie”.

Singurul care mai avusese experienţă gazetărească, după cum se autodefinea, era Silviu Brucan, aflat pe postul de secretar general de redacţie. Aşadar, după spusele acestuia, majoritatea membrilor ce întregeau prima echipă a ziarului „Scînteia” din 21 septembrie 1944, erau amatori, neprofesionişti, în ceea ce priveşte gazetăria. Brucan a ocupat postul de redactor-şef adjunct al ziarului partidului până în 1956, el fiind un „ideolog neînduplecat” ce „a încurajat pe vremea aceea adunarea cu forţa a populaţiei ţărăneşti în gospodăriile colective şi ceruse pedeapsa capitală pentru cei care se opuneau preluării puterii de către comunişti”. Cu timpul, au fost aduşi în redacţie Nestor Ignat, Ion Călugăru şi Traian Şelmaru, pentru ca, aşa cum menţionează Brucan în aceeaşi carte, „să se mai întărească compoziţia culturală a colectivului redacţional”. Cu toate acestea, reticenţa lui Chişinevschi faţă de noii „intruşi”, l-a obligat pe acesta să introducă în redacţie câţiva „muncitori fruntaşi”, pentru a stabili o egalitate între intelectualii din redacţie şi „industria grea”. În primul an de publicare legală a „Scînteii”, celelalte gazete de pe piaţa erau realizate profesional aşa că, spune Silviu Brucan, „eram siliţi să facem faţă concurenţei. Bătălia pentru cititori era aprigă”. Mai mult decât atât, ceea ce se poate lesne vedea din paginile ziarului este că, limba de lemn nu-şi făcuse încă apariţia, iar „duşmanii poporului” (legionari, universitari, chiaburi şi moşieri etc.) erau aspru şi violent criticaţi. În perioada de aproximativ opt ani (1944-1951), materialele aveau un pronunţat atac asupra „ororilor antonesciene” şi a legionarilor. Fără îndoială însă, atacul comunist avea în vizor pe oricine era sau se considera necomunist, decretând în aceştia un „duşman al poporului”. Cu alte cuvinte, aveai la îndemâna doua căi, fie te supui orânduirii impuse cu forţa de socialişti, te reeduci şi accepţi regulile „jocului”, fie accepţi să mori în propria lege şi să devii disident.

Un alt articol, de departe antinazist şi semnat de acelaşi Silviu Brucan sugereză încă din titlu ideea de zdrobire, de nimicire a „fiarei naziste şi a uneltelor ei din ţară”. Mai mult decât atât, acest text vetuperant nu făcea altceva decât să îndemne „clasa muncitoare din România”, să lupte împotriva „călăilor nazişti, antonescieni şi legionari”, cu scopul de „a ridica România democrată de mâine”. Pentru a accentua şi demonstra cele spuse mai sus referitor la textul semnat de Brucan iată în continuare un scurt fragment: „Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciţi" După ce a dat cea mai grea contribuţie de jertfă românească pe altarul măreţei lupte antifasciste, clasa muncitoare din România se află în fruntea asaltului de nimicire a fiarei hitleriste şi a uneltelor ei din ţară, aducând sptijinul cel mai preţios, cel mai dârz, plin de abnegaţie şi sacrificiu pentru sprijinirea războiului nostru just împotriva Germaniei hitleriste. Cu elan patriotic, cu o hotărâre nesdruncinată, clasa muncitoare din România pune temelia reconstrucţiei ţării după devastările, jafurile şi nelegiuirile bestiale ale călăilor nazişti, antonescieni şi legionari, păşind cu fermitate la ridicarea României democratice de mâine” Citind articolul de faţă nu aş putea spune că limba de lemn nu se înfiripase în limbajul critic şi violent al lui Brucan. Pe prima pagină apăreau de obicei articole acuzatoare ce instigau, după cum am precizat şi mai sus, la lupta împotriva fasciştilor şi naziştilor. Articolul „Canalia fascistă lucrează” este un alt text calomniator publicat în 13 octombrie 1944 în numărul 22. Voi cita în continuare un fragment ce era dedicat „oamenilor muncii”: „Uneltele hitleriste pot fi înlăturate numai prin unirea şi solidaritatea muncitorilor. Prin lupta dârză, muncitorimea, alături de toate forţele democratice va şti să impună direcţiunii dela SET şi guvernului însuşi, înlăturarea tuturor duşmanilor poporului român, din aparatul de stat şi din intreprinderile industriale şi comerciale”. („Scânteia, anul I, nr. 22, 13 octombrie, 1944, p. 3)

Sărbătorile naţionale precum 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie erau aniversate în paginile „Scânteii” aşa cum se cuvenea, cu numere dedicate în totalitate Uniunii Sovietice, tovarăşului Stalin şi tuturor „oamenilor muncii”. Numărul 49 din 8 noiembrie 1944 dedicat „Marii Revoluţii Proletare Socialiste din octombrie 1917”, are un surplus de 12 pagini. Din toate aceste pagini, nici măcar una nu aduce cititorilor un gram de informaţie, alta decât cuvântări, statistici agricole ale U.R.S.S. şi telegrame omagiale în cinstea lui Stalin. În cele ce urmează voi prezenta succint câteva titluri ce se revărsau în paginile numărului „mamut”, care abunda în elogii la adresa lui „Big-Brother”, un frate de la care România va învăţa multe lucruri. Aşadar, iată câteve titluri „incitante”: „Trăiască Marea Revoluţie Socialistă din octombrie”, „Armata Roşie”, „Uniunea Sovietică – salvatoarea omenirii”, „Cinematografia sovietică” sau „Eroii muncii” din care aşi dori ca să extrag un pasaj demn de reţinut: „Munca este o datorie de onoare. Cine nu munceşte nu mănâncă. Aşa sună art. 12 din Constituţia U.R.S.S.. După acest principiu s’a călăuzit poporul muncitor sovietic în munca sa titanică de a duce şi susţine războiul sfânt pentru apărarea Patriei”.

Atitudinea critică, influenţele reciproce dintre membrii grupurilor, tradiţiile, cultura sunt toate eludate, eliminate. În esenţă, folosirea propagandei prin presă este un „viol psihic”, iar în acest caz, presa acţionează ca un declanşator infailibil de comportament social programat şi poate determina orientarea în direcţia dorită, a atitudinii şi comportamentului publicului. În societatea comunistă, mai ales în perioada lui Ceauşescu, propaganda şi manipularea erau la ordinea zilei. În faţa forţei imense a mass-media, indivizii erau dezarmaţi, intoxicaţi şi hrăniţi cu articole ideologice, ceea ce ducea în final la o vulnerabilitate extremă. Amestecul de adevăruri parţiale cu minciuni credibile, creează într-un final acel produs hibrid numit de comunişti „informaţie oficială”. Ziariştii erau obligaţi să publice astfel de materiale ce prezentau, de fapt, o imagine falsă a realităţii reuşitelor şi progresului. Realitatea era filtrată cu grijă, evenimente dispar şi sunt înlocuite cu expresii şi cuvinte doctrinare placte cu limbă de lemn. Tot ceea ce e negativ este pus doar în cârca occidentului, atitudine pe care o vom prezenta în materialele din campania anticapitalistă, pentru ca textele despre România să prevadă şi să prezinte doar imaginea unei societăţi perfecte.

În România, în afară de presa aservită puterii, încă de la înfiinţarea sa din 1956, Televiziune naţională a însemnat principalul instrument al propagandei şi manipulării populaţiei. Fiind permanent sub controlul ideologic al puterii politice, televiziune a avut rolul de îndoctrinare, unde ideologul stalinist şi editorul principal al organului de partid “Scînteia”, Silviu Brucan, a devenit – prin rotaţia cadrelor – şi directorul TVR. Într-adevăr, „în cei peste 30 de ani de existenţă în regimul comunist, Televiziunea Română a fost o televiziune guvernamentală, fiind subordonată în totalitate factorului politico-ideologic”.

Cum spunea şi Goebbels – “marele tribun al viului grai şi un propagandist care folosea minciuna într-un mod atât de constant şi de cinic” – „propaganda bună este aceea care duce la succes, iar propaganda rea este aceea care-şi ratează scopul, oricât ar fi de inteligentă, căci propaganda nu are misiunea de a fi inteligentă, ci de a asigura succesul”. Conform studiului făcut de Vladimir Volkoff, Goebbels dispunea de trei sute de ofiţeri şi cinci sute de ngajaţi care munceau non-stop la manipularea informaţiei, căci tot „micului doctor” i se atribuie şi următoarea expresie, cum că: „o minciună repetată de o mie de ori rămâne minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr” căci „propaganda nu are nimic în comun cu adevărul”. Pe de altă parte, într-un alt studiu, acelaşi Goebbels este citat ca spunând: „Noi nu vorbim pentru a spune ceva, ci pentru a obţine un anumit efect”.

Legat de numele ziarului rămâne şi Combinatul Poligrafic "Casa Scânteii", unde acesta a fost tipărit până în 1989.

[modifică] Bibliografie

1. George Irimaş, Structuri textuale ale discursului politic totalitar, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004, p. 41.
2. Ilie Rad, Ingerinţe ale factorului politic în programele televiziunii române, înainte şi după 1989, în volumul coordonat de Ruxandra Cesereanu, Curente şi tendinţe în jurnalismul contemporan, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 157.
3. Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Bucureşti, 2002, p. 64.
4. Silviu Brucan, Trădătorii clasei muncitoare vor fi nimiciţi, în Scânteia, anul I, nr. 96, 29 decembrie 1944, p. 3.
5. Silviu Brucan, O biografie între două revoluţii: de la capitalism la socialism şi retur, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 38.
6. Jessica Douglas-Home, A fost odată, în alte vremuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 156