Stilistică muzicală

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

[modifică] Obiectul disciplinei, consideraţii generale despre noţiunile de stil şi limbaj

Stilistica este disciplina ce se ocupă cu studiul aspectelor legate de stil şi este îndeobşte aplicată artei în general, sau unei ramuri anume a acesteia. Ansamblul de concepte şi noţiuni cu caracter general, care îşi dovedesc validitatea sau aplicabilitatea în oricare dintre domeniile artistice concrete constituie reperele unei teorii generale a stilisticii. Reflectarea acestora în strânsă legătură cu aspectele distincte ale fiecăruia dintre domeniile artistice particulare constituie obiectul stilisticilor speciale (literară, muzicală, arhitectonică, etc).

Stilul, într-o încercare de definiţie cât mai succintă şi generală, ar desemna modalitatea specifică de utilizare a unui limbaj.

Etimologic noţiunea derivă de la cuvântul "stylus" ce desemna în antichitate ustensila cu care scribul (cunoscătorul scrierii) zgâria semnele sale pe tăbliţele din argilă sau din ceară. Caligrafia păstrează până în zilele noastre spiritul acestei accepţiuni primare, prin stilurile sale – scrierea cursivă, scrierea rondă, etc.

Evoluţia firească a termenului de la un sens propriu la unul figurat se înregistrează mai întâi în domeniul exprimării prin cuvânt – fie în scris, fie în practica vorbirii. Vechea disciplină a retoricii, arta vorbirii convingătoare (extinsă şi la exprimarea în scris), stabilea trei nivele ale stilului: inferior (humilis), mediu (mediocrus) şi sublim (grans), aceste nivele corespunzând unei anumite ierarhii operate asupra genurilor literare. Treptat, noţiunea de stil se impune ca o categorie estetică de o factură şi o importanţă aparte, ceea ce face ca tendinţa sa de emancipare să se facă tot mai mult simţită, conducând la conturarea unei discipline dedicate studiului complexităţii acestei noţiuni.

În paralel cu această evoluţie pe planul gândirii elevate, este de remarcat o proliferare deosebită a utilizării şi înţelesurilor atribuite noţiunii şi sferei sale aferente, atât în numeroasele domenii specializate cât şi în zona limbajului de zi cu zi. În legătură cu diversele modalităţi de exprimare, prin cuvânt distingem o varietate de sintagme curente, ca de exemplu: stil literar, poetic, academic, jurnalistic, ştiinţific, oral, colocvial, argotic. Termenul este în mod firesc predispus conectării cu un mare număr de determinative, atât în ce priveşte uzul său în limbajul comun, cât şi în cel specializat: astfel stilul poate fi original, electic, epigonic, îngrijit, elegant, direct, concis, aforistic, laconic, împodobit, căutat, declamatoriu, emfatic, preţios, dar şi semidoct, de mahala, etc. Nu trebuie neglijată nici extensia noţiunii de stil asupra particularităţilor caracteristice ale unei structuri, civilizaţii, epoci, activităţi, ş.a. De la stilul arhitectonic la stilurile ce diferenţiază diferite activităţi sportive – stilurile de înot sau de ridicare a greutăţii de pildă – plaja sensurilor este mai mult decât considerabilă. Mai mult decât atât, noţiunea de stil este foarte insistent asociată cu aspecte pe cât de efemere pe atât de omniprezente precum cele supuse modei – stil vestimentar, stilul pieptănăturii (termenul de "hair stylist" folosit pentru banala meserie de coafor este semnificativ) sau chiar într-o accepţiune mai pretenţios-integratoare ca aceea de stil de viaţă (life-style). La acest nivel noţiunea este copios exploatată de mecanismele societăţii de consum care, prin intermediul elitelor mondene, stimulează şi orientează în folosul propriu orientările stilistice de masă şi desele schimbări de direcţie ale acestora în cam toate domeniile vieţii cotidiene.

Revenind la definiţia succintă a stilului, vom formula câteva consideraţii asupra limbajului. Încercând să definim aria noţională a termenului, prima conexiune pe care o facem ne plasează firesc în perimetrul exprimării prin cuvânt. Conceptul de limbaj cunoaşte însă extrapolări numeroase, din domeniul limbii în toate celelalte domenii de exprimare, artistice sau ştiinţifice. Se impune deci să luăm în considerare noţiunea de limbaj într-un sens mai larg, care să permită referirea adecvată la domeniul nostru specific, cel muzical – sau după caz la oricare dintre celelalte domenii de aplicabilitate (nu trebuie scăpat din vedere faptul că există o intensă comunicare între domeniile artistice distincte în ceea ce priveşte definirea elementelor de stil şi de teorie a stilului).

Limbajul ar constitui aşadar un sistem coerent de elemente înzestrate cu un anumit sens şi/sau o anumită funcţie ce le face apte de a fi purtătoare ale unei informaţii transmisibile, şi ca atare slujind la realizarea comunicării, fie aceasta lingvistică sau non-lingvistică.

Limbajul operează în cadrul unui registru de elemente perceptibile şi/sau inteligibile – de natură sonoră, gestuală, plastică, obiectuală, noţională, simbolică – asupra cărora se aplică algoritmi de supraordonare morfologică şi sintactică, în acord cu principiile unei logici implicite şi de natură specifică, rezultatul fiind edificarea unei forme finite a comunicării. Fie şi la un mod extrem de simplist, putem privi prin această prismă a limbajului utilizat cele mai diverse item-uri ale comunicării din diferite domenii, de la Teorema lui Pitagora la Teoria relativităţii, de la formele simple ale algebrei la sofisticatele limbaje de programare din lumea computerelor, de la picturile rupestre din peştera Altamira la "Gioconda" lui Leonardo da Vinci, de la o casă din Muzeul Satului la palatul Versailles sau Catedrala San Pietro din Roma, de la o colindă românească la o simfonie de Beethoven sau Brahms, de la un joc de doi din Bihor la o coregrafie de Béjart.

Lăsând la o parte de acum consideraţiile referitoare la domeniul comun sau la cel ştiinţific, ne vom orienta în continuare sper problematica limbajelor artistice. Atât materialitatea lor cât şi algoritmii morfologici şi sintactici ce se aplică acestora implică prezenţa unor tehnologii de elaborare, tehnologii ce sunt desigur specifice fiecărui domeniu artistic în parte. Studiul şi deprinderea de folosire a acestor tehnologii specifice constituie de fapt principala preocupare în procesul de învăţare aferent domeniilor artei. Pentru muzică disciplinele "tehnologice" sunt reprezentate în principal de teoria muzicii, armonie, contrapunct şi forme muzicale – cărora li se pot adăuga disciplinele legate de tehnica scriiturii – disciplinele indispensabile pe de o parte înţelegerii superioare a fenomenului muzical, iar pe de altă parte implicării creatoare sau interpretative în acest fenomen.

Creaţia artistică în general – creaţia muzicală nefăcând excepţie – îşi propune să realizeze mai mult decât o simplă comunicare; ţelul realizării obiectului artistic este acela de a împărtăşi o viziune fundamental expresivă, expresia fiind rezultatul unei intenţii exprese a creatorului de artă, condiţionată de o inerentă aspiraţie estetică. La acest pol superior al studiilor despre artă e află disciplina esteticii, care pornind de la definiţia frumosului, dezvoltă un evantai de categorii de mare generalitate şi subtilitate, prin care se străduieşte să circumscrie esenţa artei, a raporturilor ei cu realitate şi a receptării ei.

Din cele expuse până aici se poate aprecia că locul stilisticii în acest tablou se situează între ansamblul compact al disciplinelor tehnologice şi domeniul esteticii. La nivelul tehnologiei urmărim un "proces de producţie", la nivel stilistic ni se revelează configuraţia particulară a produsului artistic, iar la nivel estetic valorizăm acest produs. Altfel spus, stilul se regăseşte pe o poziţie intermediară între limbaj şi mesaj, fiind legat astfel de configurarea a ceea ce poate fi caracterizat ca specific al rostirii (formularea aparţine prof.dr.Valentin Timaru).

Am menţionat mai sus existenţa acelei problematici şi terminologii ce se situează pe un plan general, comun mai multor ramuri ale artei, ceea ce ar constitui o stilistică generală, alături de care se particularizează disciplinele adecvate fiecărei ramuri artistice în parte, stilisticile particulare. În ceea ce priveşte muzica, avem de a face cu o situaţie aparte, pornind de la faptul că, în cazul muzicii culte, comunicarea operei muzicale către publicul receptor se realizează prin intermediul unei verigi obligatorii, înalt specializate, aceea a interpretului. Ca atare, stilistica muzicală se diferenţiază prin două unghiuri de abordare, stilistica creaţiei şi stilistica interpretării. Obiectul paginilor de faţă este constituit cu precădere din problematica stilisticii creaţiei.