Utilizator:Zuzu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ţara Maramureşului
Ţara Maramureşului este una dintre cele mai vaste depresiuni ale lanţului Carpatic, acoperind o suprafaţă de 10,000 km² între munţii Oaş, Gutâi şi Ţibleş; bazinul superior al râului Tisa împarte regiunea în două zone, partea sudică aparţinând României, iar cea nordică Ucrainei, în partea românească având patru afluenţi: râurile Iza, Vişeu, Cosău şi Mara; masivii muntoşi care înconjoară zona pot atinge înălţimi de până la 1500-2000 de m, iar de la 1500 de m în sus păşunile alpine îşi fac apariţia; munţii sunt acoperiţi de păduri de stejar, fag, molid, care ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa regiunii, chiar şi în zilele noastre; lemnul omniprezent şi-a lăsat amprenta aproape peste tot, pornind de la arhitectura tradiţională a caselor şi bisericilor, până la vestitele porţi şi instrumente de gospodărie. Scurtă istorie a Maramureşului Numele de „Ţară a Maramureşului” apare pentru prima dată în documente de la sfârşitul secolului al XIII-lea, în perioada expansiunii ungare în Transilvania; după 1688, Maramureşul devine parte a Imperiului Habsburgic, alături de Transilvania; în 1920, regiunea este împărţită între Cehoslovacia şi România, iar partea nordică a Maramureşului a fost integrată Ruteniei sub-Carpatice, teritoriu mai pe urmă ocupat de Ungaria în 1939 şi de Uniunea Sovietică, în 1944, iar din 1991, aparţine Ucrainei. Partea sudică (românescă) a Maramureşului a fost sub ocupaţie maghiară între 1940-1944, pentru ca apoi să revină României, acum, teritoriul Maramureşului cuprinde şi Ţara Lăpuşului şi a Chioarului.
Aşezările rurale ale Maramureşului Spaţiul construit, cât şi cel utilizat pentru activitatea cotidiană, exploatează calităţile naturale ale zonei într-un fel cu totul şi cu totul deosebit; aşezările ocupă o suprafaţă vastă, în general, fiind constituite din gospodării situate la distanţe diferite unele de altele, de-a lungul străzii principale; livezile, grădinile şi pădurile pot fi localizate în jurul satelor sau a gospodăriilor (pădurile amestecate rămân resurse locală şi regională, lemnul fiind caracteristic pentru zonă până în ziua de azi, căci asezările din Maramureş exclud orice alt material de construcţie, exceptând lemnul). Întinse pe vaste suprafeţe, satele sunt împărţite în Susani şi Josani, fiecare parte având câte o biserică; vestitele biserici de lemn constituie astfel mărturia că aceste sate au fost întemeiate pe văile secundare, iar apoi prin extindere au ajuns şi pe cele principale. Gospodăria ţărănească este în primul rând o grupare de structuri închise; în ceea ce priveşte relaţia spaţiului privat cu comunitatea, gospodăria Maramureşeană poate fi caracterizată ca fiind una de tip deschis, deschiderea ei permiţând comunicarea vizuală şi verbală între spaţiul familiei şi cel rezervat muncii.
Odată cu lărgirea teritorială a satelor, împărţirea spaţiului liber a dat naştere unei aranjări liniare a structurii vetrei; crearea nucleului-vetrei – a determinat multiplicarea liniilor de acces, drept urmare nu toate gospodăriile din sat au acces la strada principală, însă toate străzile au acces la spaţiul sacru al comunităţii, la biserică. Satul maramureşean este alcătuit din gospodării separate, în care construcţiile au apărut şi s-au diversificat în funcţie de nevoile familiei şi de cererea statutului social, căci gospodăria, ca şi satul, este o entitate economică extrem de complexă.
Arhitectura interiorului casei maramureşene
Interiorul casei a fost adaptat cerinţelor estetice, cât şi nevoilor casnice; camera de zi, se numea „casa”, înglobând întregul univers domestic al femei casei; prezenţa femeii putea/mai poate fi simţită oriunde în casă: în decorul interior al casei, in desemnarea rolurilor unor locuri si obiecte cotidiene şi în practica unor ritualuri.
Din punctul de vedere al construcţiei şi al ritualului, un foarte important element al arhitecturii interioare îl constituie meştergrinda, care leagă pereţii opuşi ai casei, deasupra căreia veneau bârne mai mici, aşezate la distanţe egale, şi care susţineau întreaga structură a acoperişului şi pereţii laterali.
Astfel, casa este împărţită în două de grinda principală: spaţiul pentru „faptele de viaţă” (spaţiul cotidian) era în partea dreaptă; acolo se găsea cuptorul şi patul, era locul unde căsătoria se consuma, unde se concepea o nouă viaţă, unde oamenii se năşteau şi unde mureau; patul era aşezat în colţul cel mai întunecos al casei, deasupra lui, pe perete, era ruda cu ştergare de rudă, cu covoraşe, cu perne, având trei funcţii distincte: una estetică, una de depozitare şi nu cea din urmă, de expunere a zestrei fetei; la capătul patului, pe o bancă, era aşezată lada de zestre, cu diferite materiale colorate care accentuau armonia interioară. Pe partea stângă, era organizat spaţiul pentru ritual, unde ceremoniile de botez şi nuntă aveau loc, unde corpul decedatului era pus în sicriu şi de acolo pe masă pentru ritualul de mormântare; pereţii erau decoraţi cu icoane alternând cu o minunată ceramică, deasupra cărora se puneau ştergare albe, iar la capete colorate, ţesute cu mâna. Masa era aşezată într-un colţ, împreună cu băncile de lemn, aranjate într-un anumit unghi; în spatele uşii se afla chiuveta, iar în partea opusă, pe perete, raftul cu linguri şi raftul cu ceramică; în spatele icoanelor şi deasupra mestergrindei se păstrau actele şi documentele, crucea, busuiocul. De-a lungul anilor, planul arhitectural al casei arhaice evoluează de la casa cu o cameră, la o locuinţă mai complexă, cu două camere; camera principală, în care se desfăşura viaţa de zi cu zi, şi o a doua cameră, mobilată în acelaşi mod ca şi prima, însa decorată cu cergi de lână; icoanele erau atârnate pe pereţii de lemn între ştergarele ornamentale; zona decorativă a casei era colţul cu patul şi ruda fetei (un suport orizontal pe care era expusă zestrea fetei de măritat, gata de-a fi dusă la casa mirelui după nuntă) – acest colţ s-a mutat de la camera principală, în ceea de-a doua, folosită mai ales ca cameră de oaspeţi. Maramureşul azi Maramureş este un loc intrigant, unde oricine este bulversat de amestecul obiceiurilor „moderne” cu cele tradiţionale, ca de exemplu faptul că locuitorii se îmbracă cu hainele făcute cu mâna lor, însă le spală cu Tide. Chiar dacă Maramureşul este ţinut de locuitorii săi ca un gigantic muzeu în aer liber, turistul poate să găsească cu uşurinţă urme ale modernizării, ale secolului XXI, într-o combinaţie uneori hilară cu tradiţia.
Astăzi, gospodăriile rurale nu se deosebesc de condiţiile oferite de oraşe, case cu două sau trei etaje, dotate cu aparatura tehnică şi casnică de ultimă oră, însă fără a neglija tradiţia: încă mai există camera principală, unde se desfăşoară toate activităţile zilnice, pe pereţi icoanele şi ştergarele decorative nu pot lipsi, ruda cu ştergarele de rudă poate fi găsită în camera de oaspeţi, iar tavanul şi podeaua de lemn sunt încă de neînlocuit, iar tot acest amalgam de modern-tradiţional face din Maramureş un punct turistic esenţial: păstrarea tradiţiilor, cultura lemnului, îmbinate cu ultimele dotări în domeniu confortului duce la dezvoltarea nestingherită a agroturismului. Maramureş, …..care şi-a sculptat în lemn propria istorie, este locul unde tradiţiile, …..si arta sunt păstrate ca nicăieri in România. Maramureş este un gigantic muzeu în aer liber, iar viaţa de zi cu zi a satului maramureşean este o adevărată întoarcere în timp.
