Şerban Cioculescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Şerban Cioculescu - (1902 - 1988), caragialeolog, critic literar, istoric literar român.
Cuprins |
[modifică] Biografie
S-a născut la 7 septembrie 1902, în Bucureşti. Urmează liceul la Turnu-Severin, obţine licenţa în literatura franceză la Universitatea din Bucureşti (1923); între 1926 - 1928, studii de filologie romanică la Paris. Din 1924 până în 1946 este profesor secundar; obţine doctoratul în 1945 cu o teză despre Dimitrie Anghel. Membru al Academiei Române. Debutează în 1923 la Facla literară, scrie cronici literare la Adevărul, Revista Fundaţiilor Regale, Kalende, Viaţa, Curentul literar, Ecoul, România liberă, Ramuri. Debut editorial în 1935, cu „Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol“; se consacră studierii vieţii şi operei lui I.L. Caragiale. Istoric şi critic literar, bibliofil şi editor, Şerban Cioculescu continuă în spiritul filologiei şi al erudiţiei clasice. Moare la Bucureşti, în anul 1989.
[modifică] Opere
- Corespondenţa dintre I.L. Caragiale şi Paul Zarifopol (1935)
- Viaţa lui Ion Luca Caragiale (1940)
- Aspecte lirice contemporane (1942)
- Introducere în poezia lui Tudor Arghezi (1946)
- Dimitrie Anghel - studiu monografic, teza sa de doctorat (1945)
- Documente inedite (1964)
- Ion Luca Caragiale (1967)
- Caragialiana (1974)
[modifică] Publicistica literară
Împreună cu colegii săi de generaţie Tudor Vianu şi Vladimir Streinu scrie şi editează volumul întâi din Istoria literaturii române moderne (1944). Proiectul a fost, din păcate, abandonat.
[modifică] Aprecieri critice
[modifică] Florin Mihăilescu
„Întrebându-se (...) ce este un scriitor de valoare, Şerban Cioculescu îl defineşte prin originalitate: «Vom numi scriitor de valoare pe acela care stăpâneşte o structură diferenţială faţă de ceilalţi scriitori de acelaşi fel: poeţi, romancieri, memorialişti etc. Un scriitor înfăţişează pentru noi un complex de date sufleteşti, care ajung sau încearcă să ajungă la exprimarea de sine. Asemănarea sau continuitatea cu un alt scriitor îl inseriază, îl pune în serie. Valoarea este deci condiţia de a fi în afară de serie. Criteriul nostru de individualizare este aşadar individualist. Contribuţia operei de valoare se traduce deci printr-o deschidere de orizonturi noi, printr-un spor de sensibilitate şi printr-o adâncire a cunoaşterii omului sau societăţii.»“
[modifică] Ion Vlad
„Un orizont critic unitar şi un număr de principii determină intervenţia criticului. Iniţiativele sale sunt prezidate de o perspectivă dinamică asupra culturii româneşti. Ideea dezvoltării dialectice a culturii este exprimată, de altfel, în câteva texte semnificative. Criticul priveşte cultura din unghiul continuităţii şi al raporturilor organice dintre valorile trecutului şi faptele actuale ale artei: «Cultura este continuitate şi devenire prin împletirea strânsă a trecutului cu prezentul»; continuitatea presupunând, subliniază Şerban Cioculescu, colaborare solidară, adică nu numai în seriile diacronice ale culturii, ci şi în acelaşi rând de cărturari.“
[modifică] Pompiliu Constantinescu
„Concepţia despre geneza intelectuală a criticii l-a dus pe Şerban Cioculescu la un estetism relativ; dar chiar în lunga sa carieră de foiletonist s-a putut remarca ă insistentă înclinare spre istorism, spre document şi preciziune intelectuală; adevărul, în mentalitatea sa critică, nu este numai un adevăr interior, o expresie a simţirii, a gustului şi judecăţii individuale, el este adevăr circumstanţiat. De aceea, d. Cioculescu a ţinut să aibă şi o plăcere intelectuală, în plan estetic, în care şi-a menţinut acţiunea critică; plăcere evidentă într-o discuţie aproape filologică asupra ediţiilor critice ale lui Eminescu (asupra ediţiilor G. Ibrăileanu, C. Botez şi M. Dragomirescu); plăcere în restabilirea etapelor de evoluţie ale unui scriitor, pe baze istorice şi estetice, în acelaşi timp (Adrian Maniu, Iosif, Vinea, Tudor Arghezi, I.L. Caragiale etc.); plăcere din recapitularea unui proces literar (ca în «Detractorii lui I.L. Caragiale»); plăcere din reconstituirea unor cariere, cu prilejul unui necrolog critic (G. Bogdan-Duică, Gib Mihăilescu, G. Ibrăileanu, Matei I.L. Caragiale, Octavian Goga); plăceri, cu alte cuvinte, izvorâte şi din studiul documentar, nu numai estetic, al scriitorilor, din precizarea de date, din reîmprospătarea de perioade mai mici, sau mai mari, de istorie literară.“
