Agnosticism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Seria Certitudine
Nihilism Agnosticism Incertitudine Probabilitate Estimare Credinţă Epistemologie Certitudine Determinism
Această căsuţă: vizualizare • discuţie • modificare

Agnosticismul e concepţia filozofică potrivit căreia adevărul anumitor afirmaţii, mai ales afirmaţii teologice privind existenţa unui Dumnezeu sau a unor zei, este fie necunoscut fie imposibil de aflat. Termenul agnostic a fost creat de Thomas Henry Huxley în 1869 şi este folosit şi pentru descrierea celor neconvinşi de existenţa zeităţilor sau altor aspecte religioase. Cuvântul agnostic provine din greacă, compus din particula a (fără) şi gnosis (cunoaştere). Agnosticismul nu trebuie confundat cu poziţia opusă, gnosticismul.

Agnosticii pot afirma fie că nu este posibil să existe cunoaştere spirituală, fie ca ei, personal, nu dispun de o asemenea cunoaştere. În ambele cazuri este expus scepticism faţă de doctrinele religioase.

Deiştii şi ateiştii afirmă fie că există, fie că nu există Dumnezeu. Agnosticii declară însă că nimeni nu poate şti dacă Dumnezeu există sau nu.

Atitudinea acelora care preferă să nu se pronunţe asupra problemelor care nu intră în câmpul datelor experienţei.

Termenul a luat naştere în ambientul pozitivismului.

Deşi nu neagă existenţa lui Dumnezeu, agnosticismul spune că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, iar existenţa lui nu poate fi probată (demonstrată).

Susţinut în forma lui cea mai rigidă de Th. Huxley (+1869) este şi poziţia împărtăşită de toţi aceia care nici mai înainte n-au recunoscut posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu.

De exemplu, pentru I. Kant Dumnezeu, sustras cunoaşterii teoretice, rămâne un postulat al raţiunii practice;

F. Schleiermacher consideră religia fondată pe sentiment;

Iar G. Jung îl vede pe Dumnezeu ca pe un produs al abisului inconştient al eului.

În primul Conciliu din Vatican, Biserica Catolică a învăţat că «plecând de la lucrurile create Dumnezeu poate fi cunoscut cu certitudine prin lumina naturală a minţii».

Această poziţie pleacă de la convingerea că inteligenţa umană este legitim deschisă transcendenţei şi, prin urmare, este în măsură să-l întâlnească pe Dumnezeu în cercetarea Adevărului.