Arheologie maritimă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Arheologia maritimă este disciplina care studiază interacţiunea dintre om şi mare, lacuri sau râuri prin studiul vaselor, malurilor sau a zonelor locuite aflate în prezent sub apă. Acestă disciplină cuprinde la randul său:
- Arheologia subacvatică, care studiază trecutul prin intermediul siturilor scufundate
- Arheologia nautică, care studiază construcţia bărcilor, vaselor precum şi utilizarea acestora.
Arheologia maritimă are trei mari deosebiri faţă de arheologia practicată pe uscat:
- obiectele descoperite, chiar materii organice sunt uneori mult mai bine păstrate în apă sau în sedimente umede;
- siturile scufundate în special epavele fac obiectul unei cercetări de salvare pentru a prevenii distrugerea siturilor de către căutătorii de comori;
- iar cea de-a treia diferenţă constă în faptul ca siturile scufundate în catastrofe seismice sau epavele reprezintă un moment mai exact în timp faţă de siturile create prin acumulări de materiale într-o perioadă lungă de timp.
Cuprins |
[modifică] Contactul dintre apă şi uscat
De multe ori în decursul istoriei calătoriile pe apă au fost mai simple în comparaţie cu cele pe uscat. Ca rezultat au fost construite canale de navigaţie, iar râurile şi mările au devenit rute comerciale pentru civilizaţiile istorice şi antice. De exepmplu Marea Mediterană era considerată de către romani o mare internă datorită raspândirii romanilor pe coastele acesteia. Scrierile antice, precum şi situri arheologice ca porturile, vasele romane permit studiul comerţului în mediterana acele perioade. În epocile mai târzii unele ţări cu tradiţie în navigaţie cum ar fi Marea Britanie, Spania au stabilit colonii pe alte continente. Studii de arheologie maritimă combinate cu documentele istorice şi cultura materială oferă o imagine mai detalitată asupra evoluţiei economice, sociale şi politice a trecutului.
[modifică] Situri subacvatice
[modifică] Situri preistorice
Arhologia maritimă studiază obiecte şi situri preistorice care datorită schimbărilor climatice sau geologice se află sub apă. În general locuirea preistorică se află concentrată în apropierea surselor de apă. Datorită ultimei glaciaţiuni nivelul mării a crescut cu aproximativ 75 de metri. Inundarea regiunii cunoscută astăzi ca Marea Neagră ca urmare a pătrunderii apei Mării Mediterane în regiune a inundat probabil un foarte mare număr de situri arheologice. O mare parte a artei rupestre din Europa de Vest se poate astăzi studia doar subacvatic.
[modifică] Situri istorice
De-a lungul istoriei evenimente seismice au dus la scufundarea unor aşezări umane. Rămăşiţele unor astfel de catastrofe se întâlnesc în toată lumea iar astfel aşezări cum ar fi: Alexandria sau Port Royal au devenit importante situri arheologice. La fel ca în cazul epavelor, cercetarea arheologică se desfăşoară pe mai multe planuri cercetându-se structura peisajului, urme ale catastrofelor, faze de reconstrucţie.
[modifică] Situri aflate în zone de coastă sau maluri
Nu toate siturile maritime se află sub apă. Există numeroase structuri aflate în zone de coastă sau maluri. Printre acestea se numără: porturi şi instalaţii portuare, poduri, ramaşiţe ale activităţilor piscicole, sau vase abandonate pe ţărmuri.
Există situri arheologice care se regăsesc astăzi în zone de tărmuri în vreme ce în perioada când au fost utilizate se aflau pe uscat. Un astfel de exemplu este Seahenge, sit aparţinând epocii bronzului.
[modifică] Vase şi epave
Arheologia epavelor poate fi împărţită în trei etape principale ale cercetării. O primă etapă o constituie modul în care un vas a eşuat: cum s-a scufundat, cum s-a raspândit în jurul ei încărcătura, cum a evoluat mediul înconjurator al epavei? O a doua etapă a cercetării studiază epava ca parte a unui sistem militar sau comercial. O a treia etapă se studiază cultura constructorilor vasulului. Vasele nu sunt neapărat scufundate datorită unor activitaţi militare sau evenimente catastrofale. Unele sunt intenţionat abandonate sau trecute definitiv pe uscat.
[modifică] Epoca bronzului
Cele mai timpurii epave descoperite se datează în epoca bronzului. Epavele descoperite au fost păstrate în sedimente pe fundul apei sau în zone umede pe uscat cum ar fi desoperirea unei canoe lângă St Botolphs.
Epavele naufragiate pe mare nu s-au păstrat, însă s-a păstrat încărcătura acestora (mai ales obiectele de metal sau piatră). Cea mai răspândită tehnică de construcţie a vaselor din epoca bronzului este îmbinarea unor scânduri de mari dimensiuni de exemplu epavele: Salcombe B sau Uluburun.
[modifică] Arheologia maritimă pe regiuni
[modifică] Zona mediterană
În zona Mării Mediterane există o mare varietate de situri. Cele mai timpurii sunt epave feniciene datate în anul 750 î.Hr. încărcate cu amfore cu vin descoperite de Robert Ballard în 1999. Multe descoperiri din mare sau anumite lacuri italiene, cum ar fi Nemi, sunt extrem de preţioase în înţelegerea civilizaţiilor romane, feniciene sau etrusce.
[modifică] Vezi şi
- Arheologie subacvatică
- Arheologia epavelor
[modifică] Situri subacvatice istorice şi preistorice
- Alexandria
- Port Royal
- Port Julius[1] la Puteoli
[modifică] Arheologia costelor şi malurilor
- Seahenge
[modifică] Vase celebre
- North Ferriby
- Uluburun epavă datată în secolul XIV î.Hr. (epoca bronzului)
- Cape Gelidonya epavă datată în aprox. 1200 î.Hr. (epoca bronzului)
[modifică] Legături externe
[modifică] General
- Institute of Nautical Archaeology
- Nordic Underwater Archaeology
- Centre for Historical and Maritime Archaeology, University of Bristol
- Flinders University Maritime Archaeology Program
- Cod de etică al arheologiei maritime australiene
- "Epave" în Stillwell, Richard, William L. MacDonald, Marian Holland McAllister, eds. Princeton Encyclopedia of Classical Sites, 1976, Include o listă alfabetică a epavelor cunoscute din antichitatea clasică
