Artizanul (meseriaşul)Japoniei medievale

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

ARTIZANUL (MESERIAŞUL) JAPONIEI MEDIEVALE

Artizanii erau clasificaţi în trei mari categorii, care erau apoi subclasificate: cei care aveau propriul lor atelier, cei care lucrau în ateliere şi artizani hoinari (care aveau grade individuale). În categoria artizanilor sau a meseriaşilor (shokumin), făuritorii de săbii se ridicau adesea, datorită talentului şi îndemânării lor, la o demnitate socială deasupra stării lor. Din secolul al XVII-lea s-au încetăţenit „cinci meserii principale”: cei care făceau acoperişe, tăietorii de lemne, zidari, cei care tencuiau clădiri şi dulgherii.

În cei 250 de ani de pace Tokugawa (1603-1868), în care nu au mai existat războaie civile, micile ateliere artizanale de tot felul au înflorit, mai ales la oraşe. Atelierele artizanale şi meşteşugăreşti au creat, în acest interval, o tradiţie familială în diferite meserii. Artizanii japonezi se situau undeva între producători de bunuri de consum şi creatori de frumos, dobândind de-a lungul timpului abilităţi deosebite pe care le-au transmis generaţiilor următoare.

Unii fierari au obţinut titlul de “kami”, scris cu aceleaşi ideograme (kanji) ca pentru cuvântul „daimyo” - nobilul feudal. Se afirmă că însuşi unul din împăraţii Japoniei, Go-Toba (1183-1198), ar fi făcut săbii; era meşteşugul cel mai îndrăgit, dar şi deosebit de complicat. O sabie japoneză are un proces tehnologic de prelucrare a oţelului compus din multe operaţii, într-o ordine anume, care se ţine minte şi se transmite din generaţie în generaţie până în zilele noastre.

Meşteşugarii metalurgişti, pe lângă fabricarea săbiilor, turnau şi gigantice statui de bronz, precum cea din Nara care datează din secolul al VIII-lea şi este cea mai mare statuie de bronz existentă în lume. A fost turnată în anul 739, primind denumirea de “Marele Buddha” (Daibutsu). Înălţimea statuii, inclusiv nimbul, fără piedestal, este de 16 m, cântărind aproape 500 de tone. În compoziţia aliajului au intrat zinc, mercur, cupru şi 200-300 kg de aur.

Meşteşugurile, care se transmiteau din tată în fiu, erau practicate ca apanaj al unei familii, şi nu neapărat în cadrul unei corporaţii. Cum în Japonia materia primă cea mai mult folosită era lemnul, un loc important îl deţineau tăietorii de lemne, dulgherii, tâmplarii şi cei care se dedicau producţiei casnice a hârtiei. Tradiţia atribuie importarea hârtiei, pentru prima dată în Japonia, unui călugăr coreean, în anul 610, dar este posibil ca hârtia să fi fost produsă în Japonia dinainte. Fiecare regiune şi-a dezvoltat tehnica sa proprie de prelucrare a hârtiei, de unde şi multele întrebuinţări pe care le avea hârtia în arhipelagul nipon: din hârtie se confecţionau paravane, pereţi despărţitori glisanţi, lanterne, batiste, evantaie. Prelucrată pentru a deveni translucidă, hârtia ţinea loc de geam, garderobe, umbrele, mantale impermeabile, perne, tapete, ambalaje rezistente şi frânghii. Deci, hârtia a fost rapid integrată în cultura japoneză, devenind un material indispensabil vieţii de zi cu zi. Tehnica de fabricare a hârtiei a produs schimbări majore în producţia manufacturieră japoneză, dând naştere unui nou gen de hârtie, numită washi, care a fost folosită şi în origami - arta plierii hârtiei.

Una dintre cele mai vechi corporaţii era cea a artizanilor de lacuri, a căror tehnică extrem de complicată a realizat opere de artă, în concurenţă cu cele chinezeşti. Alte meşteşuguri caracteristice civilizaţiei japoneze sunt cel al ţesutului mătăsii, cel al broderiilor fine, cel al confecţionării evantaielor şi al prelucrării diverselor specii de bambus. Evantaiul este menţionat în cele mai vechi anale ale Japoniei, adică în jurul secolului al VIII-lea. Japonezii sunt cei care au inventat evantaiul pliant, pe care apoi l-au adoptat şi chinezii în epoca Ming (1368-1644). Din bambus se făceau şarpante uşoare la case, scaune, mese, scări, garduri, parchete, site, obloane, conducte de apă, năvoade, lăzi, cutii, colivii pentru păsări, cercuri de butoaie, cuie, cabluri pentru bacuri, poduri peste pâraie, bastoane, pălării, flaute, trompete, evantaie, vaze de flori, piepteni, jucării, sandale, arcuri, săgeţi, polonice şi beţe servind drept furculiţe.

Cei care aparţineau aceleiaşi meserii locuiau împreună în anumite zone ale oraşului, şi plăteau taxe atât în bunuri şi servicii cât şi numerar. Aşadar, când au venit anii 1850 şi Japonia medievală s-a confruntat cu realitatea revoluţiei industriale occidentale, în Japonia exista un nivel al meşteşugurilor cum nu s-a mai auzit în afara Asiei.

Unele elemente ale industriei moderne, cu consecinţe importante pe plan economic şi militar, au apărut în jurul anului 1850. Astfel, în provincia Hizen (azi prefecturile Saga şi Nagasaki) a fost creată, în anul 1842, cu ajutorul olandezilor, o oţelărie destinată fabricării tunurilor şi navelor. În anul 1850, în Satsuma (azi prefectura Kagoshima) a fost ridicată o altă oţelărie, iar în 1852 s-au pus bazele unei fabrici pentru producerea tunurilor destinate apărării coastelor maritime ale Japoniei.

[modifică] Bibliografie

Mihnea Voicu Şimăndan [1], „Spiritul Japoniei medievale – The Spirit of Mediaeval Japan”, editie bilingva (romana-engleza), Editura Nipponica, Bucuresti, 1999.