Behaviorism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Psihologie |
 |
| Portal |
| Istorie |
| Psiholog |
| Domenii |
|---|
| Aplicată |
| Comportamentală |
| Biologică |
| Clinică |
| Cognitivă |
| Dezvoltare |
| Educaţie |
| Evoluţie |
| Gestalt |
| Umanistică |
| Lingvistică |
| Personalitate |
| Senzorial |
| Social |
| Liste |
| Psihologişti |
| Publicaţii |
| Subiecte |
 |
Consultaţi manualul de stil şi îndrumarul, apoi daţi o mână de ajutor. Acest articol a fost etichetat în ianuarie 2006. |
William James a definit psihologia ca "ştiinţă a vieţii mentale". Dar la începutul anilor 1900, un număr din ce în ce mai mare de psihologi au criticat abordarea studiului proceselor mentale conştiente şi inconştiente de pîna atunci. Aceste critici făceau referire la fidelitatea şi utilitatea metodei introspecţiei, în care subiectul era rugat să descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O alta ţintă o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconştiente. În încercarea unui demers metodologic mult mai ştiinţific şi mai riguros s-a trecut gradat de la cercetarea proceselor mentale invizibile la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct. Această abordare, cunoscută sub denumirea de behaviorism a revoluţionat ştiinţa psihologiei şi a rămas curentul dominant pentru următorii 50 de ani.
Printre primii fondatori ai behaviorismului s-a aflat si psihologul american Edward Lee Thorndike. În 1898 Thorndike a realizat o serie de experimente ce vizau modul de învăţare al animalelor. Într-unul din studii acesta a pus o pisică într-o cuşca, iar in afara cuştii o bucata de hrana. Apoi a măsurat timpul în care animalul învaţă şi reuşeşte să deschidă uşa cutiei pentru a ajunge la hrană. Supunînd pisica aceleiaşi acţiuni de mai multe ori, a văzut că aceasta repetă comportamentele care au dus la succes şi în încercări succesiv scapă din ce în ce mai repede şi mai uşor. În urma acestui experiment, Thorndike a propus o "lege", conform căreia comportamentele urmate de o întărire pozitiva (recompensa) se vor repeta, iar cele urmate de o întărire negativă ori fără întărire nu vor fi învăţate şi se "pierd".
În 1906 psihologul rus Ivan Pavlov, cîştigase cu doi ani în urmă premiul Nobel, formulează unul dintre principiile celei mai importante ale învăţării. Acesta investigase procesele digestive la cîini măsurînd cantitatea de saliva secretata în momentul în care acestora li se punea o bucată de hrana în gură. După măsurători repetate acesta a descoperit că animalele salivau chiar la anticiparea primirii mîncării. Mai mult, dacă primirea hranei ar fi fost asociată cu un clopoţel, atunci secreţia salivei s-ar fi declanşat doar la simplul auz al acestui clopoţel. Acesta este o forma de baza a ceea ce în psihologie se numeşte condiţionare clasică (sau pavloviană) în care organismul asociază un stimul cu un altul. Ca urmare a acestei asocieri, acesta va reacţiona la al doilea stimul, cel asociat, intr-un mod similar cu reacţia faţă de primul stimul. Cercetările ulterioare au arătat că acest proces poate fi baza formarii unor preferinţe sau a structurării unor temeri, chiar fobii.
Deşi Thorndike şi Pavlov sunt cei care au pus "în scenă" behaviorismul, abia în 1913 viziunea psihologiei behavioriste s-a clarificat. În acest an, John Broadus Watson a publicat lucrarea "Psychology as the Behaviorist Views It." Scopul acesteia nu era altceva decît o completă redefinire a psihologiei ca "ramură pur experimentală şi obiectivă a ştiinţei naturale ". Scopul teoretic al acestei ştiinţe este predicţia şi controlul comportamentului. Noua strategie propusă presupunea variaţia stimulului din mediu, observarea reacţiei organismului la această schimbare.
Cel mai puternic leader al behaviorismului a fost Burrhus Frederic Skinner, un psiholog american care a început studiul învăţării la animale în anii 1930. Skinner a împămîntenit termenul de "întărire" şi a inventat un nou instrument de cercetare denumit "cutia lui Skinner" folosită pentru testarea animalelor. Avînd la baza experimente realizate pe cobai şi porumbei el, a identificat alte principii de baza ale învăţării. Acesta susţinea că principiile învăţării explica nu doar comportamentul animalelor de laborator dar şi cel al oamenilor care asimilează sau îşi modică comportamentul. O alta concluzie era că aproape toate comportamentele sunt modelate de patternuri complexe de întăriri venite din partea mediului , un proces ce poartă numele de condiţionare operanta. Această perspectiva l-a făcut pe Skinner cel mai controversat psiholog al secolului XX dat in acelaşi timp şi cel mai influent şi mai marcant psiholog al secolului XX, conform anchetelor publicate în American Psychologist.
