Caligrafie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Dacã ceremonia ceaiului, ceremonia florilor, origami sunt atitudini şi manifestări artistice mai uşor accesibile străinului dornic de a se apropia de cultura extrem-orientală, caligrafia cunoaşte, firesc, o altã întâmpinare, fapt datorat specificului ei legat de caracteristicile unui anumit tip de scriere.

[modifică] Scrierea cuneiformă şi cea chineză

Scrisul, una dintre cele mai importante forme de comunicare umană, cuprinde în istoria lui două mari direcţii: scrierea sumeriană şi cea chinezã. Prima dintre ele, cunoscută şi sub numele de cuneiformă, scriere simbolică, folosită în mileniul 8 î.e.n., a trecut, în timp, de la o formă picturală la una tot mai convenţionalizată, punctul culminant în transformarea ei constituindu-l invenţia alfabetului grecesc (împrumutat apoi şi de alte culturi), considerat marea împlinire a culturii vestice logice şi ştiinţifice. Spre deosebire de scrierea cuneiformă, scrierea chineză a folosit, şi o face şi în prezent, semne picturale. Sistemul de scriere al ideogramelor chinezeşti, caracterele-cuvinte, împrumutate de cultura japoneză în secolul al VI-lea, ar fi apărut, spune legenda, undeva în China, în anul 2700 î.e.n, fiind creaţia unei persoane misterioase cu 4 ochi, pe nume Tsang Hsieh, inspirat, se pare, de urmele lăsate de păsări pe nisip. Şi mai spune legenda că însuşi Zeul cerului, uimit de atâta ingeniozitate, ar fi făcut să cadă grâne din cer, în semn de admiraţie pentru lucrul omenesc înfăptuit. Şi azi în China, acele inscripţii de pe scoici sau carapace de broască ţestoasă, picturi simplificate, interpretate ca reprezentări ale unor voci divine, sunt considerate obiecte de veneraţie, potire pline de magie şi putere, ideea acestor pictograme sacralizate şi rezervate pentru oracole devenind fundamentală atât în dezvoltarea ulterioară a caracterelor chinezeşti folosite pentru scris în Orient şi Extremul Orient, cât şi, implicit, pentru dezvoltarea artei caligrafiei. Ideogramele chinezeşti, numite kanji de limba japoneză, amintesc de hieroglifele egiptene, deşi nu sunt atât de apropiate de obiectele reprezentate ca în scrierea veche egipteană. Mai degrabă, ele sunt imagini simplificate, a căror semnificaţie se arată prin sugestie sau imaginaţie. În ceea ce ne priveşte, înţelegem kanji-ul ca ochiul care a fost cândva emoţionat de impactul cu lumea şi care doreşte să restituie această emoţie vizibilului printr-o imagine stilizată. Şi, deşi scrierea ideografică pare a deriva din pictură, se crede tot mai mult că ea, pur şi simplu, o fondează.

[modifică] ...Cultura greacă, cultura orientală

Cultura greacă întâmpina apariţia scrisului cu o oarecare rezervă, considerându-l un semn de rău augur pentru om, întrucât se credea că va aduce în suflete uitarea, dat fiind că oamenii nu-şi vor mai aminti prin puterea lor, ci din afară, cu ajutorul unor “întipăriri străine”.

Cu totul altfel părea să primească darul scrierii cultura orientală. Pentru călugării budişti Zen, care năzuiesc la o împărtăşire cu firea lăuntrică a lucrurilor şi privesc însuşirile exterioare ale obiectelor, fenomenelor numai ca nişte stavile ce îngreunează pătrunderea imediată a adevărului, scrisul şi mai ales caligrafia erau considerate o “filosofie activă”, o “practică sacră”, prin care omul se putea împlini total. De aceea se împărtăşeşte părerea că această iubire a abstractului i-a împins şi îi împinge pe călugării Zen să dea întâietate schiţelor în negru şi alb, preferându-le picturii în culori. Dacă grecii preţuiau cuvântul oral şi, ca urmare, artizanii cuvântului viu, dibacii mânuitori ai logosului oral erau consideraţi “încarnarea înţelepciunii”, Orientul vedea înţelepciunea întrupându-se în creaţia maestrului caligraf, “artizanul cuvântului scris”. Caligrafia japoneză shodo este, după cum arată ideogramele componente ale cuvântului şi definiţia din Dicţionarul tezaur al limbii japoneze , “drumul înspre scriere ca artă”. O regulã nescrisă a caligrafiei ar consta în faptul că fiecare trăsătură a caracterului, fiecare punct trebuie să sugereze obiectul natural. Dacă un kanji tipărit nu admite nici cea mai mică abatere de la ordinea şi numărul trăsăturilor lui, un caracter caligrafiat nu mai este, în mod necesar, un aranjament simetric al acestor linii şi puncte. Ideograma caligrafiată, caligrama, este, mai degrabă, un tot armonios, în care un impuls iniţial a antrenat trăsăturile componente ale kanji-ului într-un dans de durata unei clipe, în care forţe ţâşnite din interacţiunea mână-pensulă-hârtie au dat suflet ideogramei. Talentul şi imaginaţia caligrafului vor oferi trăsăturilor pictogramei o linie frumoasă şi vor crea balansul structurii respective. Maestrul caligraf, în timp ce scrie, practică o teorie magică a viziunii asupra lumii. Lucrurile simbolizate deja în kanji trec în el sau, poate, spiritul maestrului părăseşte prin ochi trupul, pentru a se plimba prin şi printre lucrurile-imagini, întrucât sufletul-artist nu încetează să interpreteze ideogramele după o viziune personală. Mulţi pictori spun că se simt “priviţi” de lucruri. Caligraful se simte “privit” de lumea semnificativă a pictogramelor, încercând cu sprijinul lor o străpungere înspre inima propriului sine.