Cetatea Grădeţului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cetatea Grădeţului sau Cetatea de la Grădeţ este situată pe vârful dealului Grădeţ, la confluenţa pârâului Stilbiţa cu Topolniţa, la nord-vest de oraşul Drobeta-Turnu Severin, în actualul judeţ Mehedinţi. Din acest punct înalt se poate supraveghea uşor valea Topolniţei şi albia pârâului Clicevăţ, precum şi drumul străvechi ce trecea în imediata apropiere a dealului, ducând la Dunăre.

Ruinele fortificaţiei sunt semnalate prima oară de către istoricul Cezar Bolliac în peregrinările sale din anul 1869, publicând impresiile şi teoriile sale într-o lucrare apărută chiar în acel an (Cezar Bolliac „Excursiune arheologică în anul 1869“, Bucureşti, 1869). În acea lucrare, referindu-se la fortificaţia de pe dealul Grădeţului, afirma că avem de a face cu o fortificaţie dacică. La baza teoriei stă denumirea dată de localnici, „Zidina dacilor“, cât şi asemănarea aparentă, ca amplasare şi tip de zidire, cu fortificaţiile dacice din Munţii Orăştie, aflate în, relativă, apropiere.

Vasile Dimitrescu, un istoric local, 20 de ani mai târziu, dă primele informaţii tehnice cu privire la planul cetăţii şi grosimea zidurilor, aducând o altă informaţie cu privire la legendele care circulau printre localnici. Astfel aduce la cunoştinţă că localnicii mai numesc ruinele „Cetatea lui Mateiaş“ şi că acolo, de mult, s-ar fi purtat o luptă a românilor şi ungurilor împotriva tătarilor. Aceştia, câştigând lupta, au dărâmat cetatea şi au stăpânit zona o bucată de timp.

La începutul secolului trecut, istoricul Teohari Antonescu face la rândul lui o descriere detaliată a cetăţii, afirmând şi el, ca şi predecesorul său, că este vorba despre ruine dacice. Tot atunci, lucrând la strângerea materialului pentru monumentala lucrare „Getica“, istoricul şi arheologul Vasile Pârvan vizitează şi el ruinele afirmând pentru prima oară că ar fi vorba despre ruine medievale iară nu dacice sau romane.

Cetatea apare în două dicţionare geografice, unul din 1894, unde este prezentată ca fiind castru roman, iar al doilea din 1947, unde se afirmă că ar fi fost ctitorie a lui Matei Basarab.

După 1945 au mai apărut câteva studii importante care abordează cetatea ca fiind un punct fortificat medieval aparţinând sistemului defensiv al Ţării Româneşti. Aceste studii au fost făcute beneficiind de rapoartele săpăturilor arheologice întreprinse la ruine. Printre cei care abordează problema sunt: Mişu Davidescu, Gheorghe I. Cantacuzino şi Valentin Sălăgeanu (ultimii doi în contextul unor lucrări mai ample ce tratează sistemul de fortificaţii medieval al Ţării Româneşti).

Primele săpături arheologice sistematice au fost efectuate de prof. Alexandru Bărcăcilă între anii 1964-1965. Acestea au relevat o fortificaţie de forma unui poligon neregulat în suprafaţă de 25X40m, cu unele laturi rotunjite, având orientarea nord-vest - sud-est, pliată pe forma dealului. Zidul de incintă, cu o grosime variind între 2m şi 2,50m, era construit din bolovani de şist sparţi neregulat, prinşi cu mortar din var şi nisip cu bobul mare. Calitatea inferioară a mortarului, precum şi neatenţia la aşezarea bolovanilor induce ideea unei fortificaţii făcute în grabă, ca urmare a unor necesităţi de apărare imediată.

Poarta, situată pe latura de sud a incintei, era încadrată de ziduri groase de 3m. Aici s-au găsit urme de modificare ulterioară (probabil datorită stricăciunilor suferite în urma luptelor) prin îngustarea deschiderii porţii adăugându-se un perete de piatră spartă pe una din margini. Aceiaşi reparaţie ulterioară se observă la întregul colţ sud-est al porţii. Aceste reparţii au fost făcute în cea mai mare grabă, probabil chiar în timpul unui asediu, căci materialele folosite, precum şi tehnica de înbinare sunt absolut primitive neasigurând în nici un fel vre-o duritate a lucrării.

Pe latura de nord a incintei era situat un turn semi-circular, apreciat ca având două etaje, folosit, probabil, ca donjon în prima fază a construcţiilor.

În incintă a fost dezvelit un donjon circular, ridicat în centrul fortificaţiei. Tehnica de construcţie a acestuia diferă substanţial de cea a zidurilor, fiind construit din blocuri de piatră cu rosturi mari între ele. Această diferenţă a condus la ideea că cetatea a avut două etape de utilizare diferite în timp.

Despre istoricul fortificaţiilor nu sunt prea multe de spus din lipsa aproape totală a surselor. Descoperirile de materiale arheologice sunt sărace constând în ceramică comună, specifică secolelor al XIII-lea şi al XIV-lea, numeroase mandibule de cal şi a două piese de pinten nu pot aduce prea multă lumină în această problemă, poate cel mult să se presupună că garnizoana era asigurată de o trupă de cavalerie. Totuşi s-a emis ipoteza că cetatea ar fi fost costruită la începutul secolului al XIII-lea de către vre-un feudal autohton (pe baza ceramicii specifice epocii), fiind distrusă de marea invazie mongolă din 1241.

O altă ipoteză afirmă că ar fi putut fi construită spre sfârşitul secolului al XIV-lea în timpul cât Banatul de Severin ar fi fost deţinut de voievozii Ţării Româneşti, sau chiar o ipoteză care le înbină pe amândouă susţinând că ar fi vorba de două etape de utilizare, una la începutul secolului al XIII-lea, alta la sfârşitul celui următor. Oricum ar fi nici una dintre ipoteze nu poate fi suficient argumentată.

Singura sursă scrisă a epocii care o atestă este un document emis de banul de Severin, Nicolaus de Redwitz, datat 24 februarie 1430 care, inventariind sistemul defensiv al banatului pomeneşte fortificaţia ca fiind dezafectată.

[modifică] Bbliografie:

• M. Davidescu „Cetatea Grădeţului“ în anuarul „Drobeta“, Drobeta-Turnu Severin, 1978, p.114-123.

• Valentin Sălăgeanu „Arhitectura militară pe teritoriul Ţării Româneşti şi al Dobrogei în secolele XIII-XVI“, 2004, ediţie on-line.