Dimitrie Paciurea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dimitrie Paciurea - (n. 23 noiembrie 1873, Bucureşti - d. 14 iulie 1932, Bucureşti ), sculptor român. Stilul său simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esenţa pură al contemporanului şi conaţionalului său Constantin Brâncuşi.
Născut în Bucureşti, a studiat aici între 1890 şi 1894, apoi la Paris (între 1896 şi 1900). Debutează în 1894 la Expoziţia artiştilor în viaţă, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările "Cercului artistic" şi ale "Tinerimii artistice". În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societăţii "Arta română". Operele îi sunt prezentate în expoziţii personale în Bucureşti, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930. A participat de asemenea la expoziţii de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) şi la Bienala de la Veneţia (1924). Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.
Încă de la primele sale lucrări a apărut foarte clar desprinderea de formulele academizante - destul de respectate de colegii din institutele de artă bucureştene - , orientarea decisă spre o creaţie, în care tradiţii îndepărtate şi experienţe apropiate coexistă, aducând originalitate şi distincţie în sculptura românească. Aluziile la patrimoniul bizantin sau al Renaşterii (Gigantul, 1905; Christ încoronat cu spini, 1907) se produc în desfăşurarea unui discurs plastic ce vizează realităţile epocii. Cu o forţă imaginativă alimentată de viziuni mitice, Paciurea începe să amplifice sensurile realului prin montaje neaşteptate, cu program simbolic sau prin inventarea unor fiinţe fantastice. De la Omul primitiv (1906) şi Sfinxul (1913), trece la seria de "Himere": Himera văzduhului, Himera pământului, Himera apei, Himera nopţii. Paciurea a realizat şi un mare număr de portrete, compoziţii (Fata cu ulciorul, 1920) şi un proiect nerealizat pentru un monument al Unirii Principatelor Române.
