Grigore Ureche
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Grigore Ureche (aproximativ 1590 - 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a ajuns până la noi.
Cuprins |
[modifică] Biografie
Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deţinând funcţii politice importante la sfârşitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Ţării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă.
Cronicarul de mai târziu a învăţat carte la Lemberg, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina şi greaca, retorica şi poetica. Reîntors în ţară a participat la viaţa politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar.
În vremea domniei lui Vasile Lupu a fost unul dintre sfetnicii apropiaţi ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleaşi Ţări de Jos.
A murit în anul 1647 în satul Goeşti din ţinutul Cârligăturii [1] şi a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistriţa din Moldova.
[modifică] Opera
Spre sfârşitul vieţii, Grigore Ureche a purces la scrierea Letopiseţului Ţării Moldovei .., la care se crede a fi a muncit între anii 1642 - 1647. Ea reprezintă o lucrare unică, este prima cronică cunoscută scrisă în limba română, care prezintă evenimentele din istoria Moldovei din perioada 1359 - 1594. Baza informativă a cronicii au constituit-o analele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.
Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“. E de accentuat importantă pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi cresterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutul istoriografiei în limba română.
Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.
În Letopiseţul Ţării Moldovei se afirmă pentru prima dată latinitatea limbii române în fraza celebră scrisă în dulcele stil clasic: „Măcară ca de la Rim ne tragem şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate“, subliniindu-se că „Rumânii, câţi se află lacuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoros, de la un loc sunt cu moldovenii şi tot de la Rim se trag.“
Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura română care se depărtează de stilul bisericesc. Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete. Letopiseţul s-a păstrat numai într-o formă interpolată cu legende datorită lui Simion Dascălul, Mihail Călugărul ş.a.
[modifică] Cronologie
- 1590 - 1595 – Este perioada în care trebuie situată ivirea pe lume a lui Grigore, fiul lui Nestor Ureche (ce aparţinea unei familii atestate încă din vremea lui Ştefan cel Mare) şi al Mitrofanei. Tatăl său vindea cai de rasă Curţii domneşti şi avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia. Pentru serviciile aduse Crăiei a dobândit indigenatul devenind, cum va fi şi fiul său, nobil polon. A militat pentru politică filo-polonă şi antiotomană.
- 1592 – Nestor Ureche este numit mare logofăt al Moldovei de Aron Vodă, la mazilirea domnului conducând treburile ţării.
- 1611 – Se presupune că din acest an datează înscrierea lui Grigore „în şcolile de arte liberale din ţara coroanei Poloniei” (Miron Costin), mai precis la literatura latină, retorica, poetica şi filosofia pe textele autorilor latini, la aceştia adăugându-se şi clasicii greci. Ansamblul ştiinţelor laice era compus din trivium (gramatică, retorică, logică) şi quadrivium (aritmetică, geometrie, astronomie, muzică), la care se adăugau limbile clasice, istoria şi geografia. A deprins limbile polonă, slavonă, desigur latina şi - se crede - şi greacă („om învăţat se vede că au fost” - Stolnicul Cantacuzino).
- Tatăl său se intitulează „guvernator” al Moldovei. Era un om cult pentru vremea sa, purtând corespondenţă diplomatică în latină. Este şi autorul unei lucrări hagiografice.
- 1612 – Ţinând partea Movileştilor împotriva lui Ştefan Tomşa, Nestor Ureche se află în pribegie în Polonia, unde devine membru al asociaţiei Frăţia ortodoxă ucraineană de la Liow.
- 1613 – Nestor Ureche ajunge mare vornic al Ţării de Jos, fiind o persoană cu mare autoritate. Este adevăratul conducător al Moldovei în vremea lui Al. Movilă.
- 1617 – Tatăl cronicarului moare şi este înhumat la ctitoria sa, Mănăstirea Secu.
- 1628 – Întors în Moldova, Grigore, care moştenise cea mai mare parte a imensei averi a părintelui, este numit logofăt al treilea de către domnul Miron Barnovski (al cărui cap avea să se rostogolească pe pietrele Constantinopolului cinci ani mai târziu), funcţie încredinţată doar oamenilor cu carte, fiindcă acest slujbaş trebuia să fie „scriitoriu bun, dvorbitoriu totdeauna lângă domnu, credincios la toate tainele domnului şi cărţi ori den ţară, ori de la prieteni de unde ar veni, toate în mâna lui mărgu şi cu învăţătura domnului de la dânsul iese răspunsurile şi pecetea ţării în mâna lui”, cum ne informează Misail Călugărul.
- 1631 – Grigore Ureche devine spătar sub domnia lui Alexandru Iliaş, împotriva căruia va complota mai târziu, cum consemnează Miron Costin. Scapă de decapitare, punând la cale cu Vasile Lupu răscoala prin care Iliaş a fost alungat, iar Batişte Veveli, stefnicul, dat mulţimii care l-a sfâşiat.
- 1634 – Ajuns domn, Vasile Lupu îl păstrează în funcţia de mare spătar. Devine om de încredere al acestuia, dându-i sfaturi în probleme de politică externă.
- 1642 – Este numit mare vornic al Ţării de Jos, dregătorie pe care o deţine până la sfârşitul vieţii. Probabil acum îşi începe opera.
- 1647 – Cel dintâi cronicar moldovean trece în nefiinţă; este înmormântat la mănăstirea Bistriţa, lăsând posterităţii manuscrisul Letopiseţul Ţărâi Moldovei, de când s-au descalecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor care scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă.
[modifică] Aprecieri critice
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
|
Medievală |
||
| Scriitori români | ||
|
Listă de autori de limbă română |
||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
| Toate articolele din serie | ||
| editează | ||
[modifică] George Călinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este... portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însuşire capitală sau un viţiu sub care se aşază faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică [...]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileştilor, a lui Graziani şi a celorlalţi pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experienţa vieţii şi cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” [...] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului. [...] Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri ironice...
[modifică] Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos şi ţine să facă «nacazanie, adecă învăţătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbeşte în pilde şi proverbe, are un limbaj pitoresc şi bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească şi despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoţând-o în acelaşi timp din câmpul utilităţii imediate. Cuvintele şi turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deşarte», ci de «dreptate», anii trecuţi nu trebuie lăsaţi «să se înece», pe Ştefan nimeni dintre înaintaşi şi nici dintre urmaşi «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alţii «nu pierdea nădejdea», căci ştiindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropşească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii şi pe alţii.”
[modifică] Elvira Sorohan
„«Letopiseţul» lui Grigore Ureche este o «construcţie epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naţionale scrise nu avem o tradiţie modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menţine pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă naţională se va orienta după naraţiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influenţat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscenţe ale formaţiei sale latine şi ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”
[modifică] Nicolae Manolescu
„Ca şi «Cazania», ca şi «Psaltirea în versuri», «Letopiseţul» a fost citit şi copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca şi continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulaţie. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor aşteptări. De aici tot acel amestec de noutate şi de vechime, de spirit ştiinţific şi de providenţialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor şi de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică şi de moralitate preoţească. Nu cred că se poate afirma tranşant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocităţii şi de creştinească perplexitate de ironie cultă şi de inocenţă populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”
[modifică] Note
- ↑ Nota biografică din Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. Hyperion, Chişinău, 1990
[modifică] Bibliografie
- Dicţionarul Enciclopedic Român, ed. Politică, Bucureşti, 1962-1966
