Intercomunalităţi în Franţa
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
|
Acest articole este parte din seria
Diviziunile teritoriale ale Franţei |
|
Regiuni |
|
Departamente de peste mări |
În Franţa, termenul de intercomunalitate (franceză intercommunalité) desemnează posibilitatea comunelor franceze de a exercita în comun anumite competenţe.
Cuprins |
[modifică] Context
Conştienţi de situaţia inadecvată a sistemului de diviziuni în comune, dar fiind incapabili să schimbe situaţia, politicienii francezi au creeat în ultimii 50 de ani un nou sistem de organizare administrativă locală ce permite diferitelor comune independente de a se reunii şi de a forma un sindicat ce permite utilizarea în comun a anumitor servicii publice. Acestea efectuează în unele locuri doar servicii de bază, cum ar fi colectarea deşeurilor menajere sau asigurarea alimentării cu apă potabilă în zone rurale, dar în alte regiuni, în special pin cele urbane, cooperarea este mai puternică, asigurând transportul în comun sau chiar colectarea taxelor locale.
În 1999, prin legea Chevènement, structurile de intercomunalitate au fost restructurate şi s-a creeat un context legal de acordare a finanţărilor din partea statului pentru a încuraja comunele să formeze intercomunalităţi. Spre deosebire de legea Marcellin din 1971 care a creat un context de unire a comunelor, car care a fost considerată un eşec, legea Chevènement s-a bucurat de un real succes, în primii 5 ani de la intrarea în vigoare a acesteia, majoritatea comunelor au făcut parte din structuri de intercomunalitate.
[modifică] Tipuri de intercomunalităţi
Actualmente există două tipuri de intercomunalităţi:
- Intercomunalităţi fără putere fiscală. Sunt cea mai suplă formă de intercomunalitate în care comunele formează sindicate intercomunale (franceză syndicats intercommunaux şi contribuie la bugetul acestora, fără ca sindicatul să aibă dreptul de a percepe taxe. Aceste forme nu au fost modificate de legea Chevènement şi se află într-un trend descendent. Formele de sindicat existente sunt:
- Sindicat intercomunal cu vocaţie unică (franceză:Syndicat intercommunal à vocation unique), este cel mai simplu tip de sindicat, ce are doar competenţele definite de statutul său;
- Sindicat intercomunal cu vocaţii multiple (franceză: Syndicat intercommunal à vocations multiples), sunt sidicate cu competenţe mai largi decât cele din prima categorie;
- Sindicat mixt, este o formă de cooperare între colectivităţi de naturi diferite (comune şi intercomunalităţi, sau comune şi departament, etc)
- Intercomunalităţi cu putere fiscală. Sunt definite de legea Chevènement, numite oficial etablismente publice de cooperare intercomunală (franceză: établissements publics de coopération intercommunale) care defineşte trei astfel de tipuri de intercomunalităţi:
- Comunitate de comune (franceză communauté de communes), este o modalitate de intercomunalitate dedicată în principal comunelor rurale. Poate grupa comune vecine fără enclave, în scopul de a coordona activităţile comune de dezvoltare economică şi amenajare a teritoriului plus alte activităţi ce pot fi definite de către comunitate. Organul administrativ este un consiliu ai cărui membrii sunt aleşi de către membrii consiliilor municipale ale comunelor constituente. Este forma de organizare cu cea mai mare autonomie pentru comunele constituente. Sunt indicate cu galben pe harta alăturată.
- Comunitate de aglomeraţie(franceză: communauté d'agglomération), este o modalitate de intercomunalitate dedicată oraşelor de dimensiuni medii şi suburbiilor acestora. Este organizată în jurul unui oraş cu minim 15.000 locuitori şi populaţia minimă a aglomeraţiei trebuie să fie de minim 50.000 locuitori dintr-un teritoriu fără enclave. Acestea coordonează împreună activităţile de dezvoltare economică, gestionarea transportului în comun, programul local de habitat, etc. O serie de competenţe sunt opţionale: gestionarea apei potabile, a deşeurilor, a mediului, a infrastructurii rutiere, etc. Principala resursă a comunităţii este impozitul profesional colectat de la persoanele juridice, care are aceeaşi valoare în întreaga colectivitate. Sunt indicate cu portocaliu pe harta alăturată.
- Comunitate urbană (franceză: communauté urbaine), este o modalitate de intercomunalitate dedicată oraşelor de dimensiuni medii şi suburbiilor acestora. Este organizată în jurul unui oraş cu minim 50.000 locuitori şi populaţia minimă a aglomeraţiei trebuie să fie de minim 500.000 locuitori dintr-un teritoriu fără enclave (unele comunităţi urbane formate înainte de promulgarea legii au populaţii mai scăzute). Spre deosebire de celelalte două tipuri de comunitate, o comună nu poate părăsii liber comunitatea urbană. Este cel mai înalt nivel de colaborare între comune şi are atribuţii în multe domenii, cum ar fi: dezvoltarea economică, socială şi culturală, amenajarea teritoriului, transportul în comun, serviciile de interes colectiv (apă, gestiunea deşeurilor, cimitirele, abatoarele publice, pieţele etc.), sericiile de protecţie a mediului, etc. Această formă de intercomunalitate este forma care primeşte cea mai mare parte din buget din partea statului dar este forma de organizarea cu cea mai mică autonomie pentru comunele individuale. Sunt indicate cu roşu pe harta alăturată.
- O altă formă de intercomunalitate cu putere fiscală existente înaintea promulgării legii Chevènement este Sindicatul de aglomeraţie nouă (franceză Syndicat d'aggloperation nouvelle). Au fost formate în 1983 pentru a organiza noi oraşe, dar unele dintre ele au devenit cumunităţi de aglomeraţie în ultimii ani. Se estimează că acest tip de intercomunalitate va dispărea în viitorul apropiat. Sunt indicate cu violet pe harta alăturată.
Sumele alocate de guvern variează în funcţie de tipul comunităţii şi de populaţia acesteia, aceasta fiind principala atractivitate a intercomunalităţilor. Comunităţile de comune primesc cea mai mică sumă pe cap de locuitor, în timp ce Comunităţile urbane primesc cea mai mare sumă pe cap de locuitori, statul forţând astfel comunele să realizeze comunităţi foarte integrate.
[modifică] Statistici
Majoritatea comunelor au format intercomunaliăţi, această organizare având un succes important în rândul administraţiei locale franceze, cunoscută pentru conservatorismul său. La data de 1 ianuarie 2006 existau 2.574 comunităţi cu fiscalitate proprie, regrupând 90% din comunele Franţei (32.902) şi 85% din populaţie, adică 53,5 milioane de locuitori:
- 14 Comunităţi urbane (6,2 milione de locuitori): Alençon, Arras, Bordeaux, Brest, Cherbourg, Dunkerque, le Creusot-Montceau, le Mans, Lille, Lyon, Marseille, Nancy, Nantes, Strasbourg
- 164 Comunităţi de aglomeraţie (20,7 M)
- 2.390 Comunităţi de comune (24 M)
- 6 Sindicate de aclomeraţie nouă (0,3 M)
[modifică] Probleme
Aceste rezultate excelente ascund totuşi o realitate mai sumbră. În zonele rurale, multe comune au format comunităţi doar datorită fondurilor guvernamentale, menţinând un număr minim de activităţi comune, de cele mai multe ori, fiind aceleaşi cu ale sindicatelor pe care le-au înlocuit. Anumiţi critici, spun că din momentul în care guvernul nu va mai acorda ajutoare financiare comunităţilor, multe dintre aceste vor dispare.
În zonele urbane, succesul este mai important, multe dintre comunităţi fiind organizate din dorinţa sinceră de a lucra împreună. Totuşi, în multe zone au apărut discordii între politicieni ce nu au permis creeare unei structuri intercomunale pentru toată zona urbană. În alte zone, comunele mai bogate refuză să accepte în cadrul intercomunalităţii loc comunele mai sărace, iar în altele, comunele adiacente unui oraş mare au refuzat să se asocieze cu acesta, de teamă că oraşul principal va domina comunele suburbane. Există de asemenea şi discordii de ordin politic, în sensul că unele comune al căror primari sunt din zone ale spectrului politic opuse au refuzat să se asocieze datorită suspiciunilor dintre ele.
Cele mai faimoase exemple sunt astfel Marsilia, Toulouse şi Paris:
- În zona urbană a Marsiliei există patru structuri intercomunale distincte deoarece comunele mai bogate, organizate în jurul oraşului Aix-en-Provence nu doresc să se asocieze cu Marsilia, şi comunele învecinate, considerate mai sărace, iar unele comune suburbane, considerate bastioane ale Partidului comunist francez au refuzat să se asocieze cu oraşul Marsilia, considerat bastion al partidelor de dreatpta.
- În zona urmană a oraşului Toulouse există doar trei comunităţi de aglomeraţie, cu toate că oraşul Toulouse poate forma o comunitate urbană, dar comunele suburbane se tem de pierderea puterilor locale, în detrimentul oraşului Toulouse.
- În zona Parisului, nu există nici o intercomunalitate care să conţină oraşul propriu zis Paris, deoarece comunele adiacente se tem de absorbirea lor în cadrul unui "Mare Paris".
Una dintre problemele majore ale intercomunalităţii este faptul că structurile intercomunale nu conţin membrii aleşi prin vot direct, astfel că agenda şi rolurile intercomunalităţii sunt decise de către birocraţi în funcţie de deciziilor acestora, fără a putea fi validate de către populaţie. Situaţia este asemănătoare cu cea întâlnită în cadrul structurilor de conducere a Uniunii Europene unde puterea partajată între statele suverane este exercitată de către birocraţi numiţi de către fiecare guvern în parte.
[modifică] Viitor
Odată cu introducerea structurilor de intercomunalitate, a avut loc una dintre cele mai importante schimbări la nivelul organizării administrative în Franţa. Totuşi, structurile de intercomunalitate, creeate pentru a rezolva problema existenţei mult prea multor comune mici, cu toate că au reprezentat un real succes, nu sunt foarte stabile datorită nedefinirii foarte clare a puterilor lor şi a interacţiunii cu nivelele de administraţie inferioară şi superioară.
Unele voci cer ca structurile itnercomunale să aibă mai multă putere şi reprezentanţi aleşi în mod direct, dar aceasta ar duce la pierderea rolului comunelor. Alte persoane consideră că odată cu oprirea ajutoarelor de la stat, cele mai multe comune vor dispare, în timp ce cei mai optimişti prevăd structurile de intercomunalitate a fi doar un pas înainte de uirea comunelor.
