Legea Haeckel
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Legea biogenetică Müller-Haeckel , cunoscută şi ca legea biogenetică fundamentală sau teoria recapitulării, este o teorie care pretinde că ontogeneza (dezvoltarea individului) este o recapitulare rapidă a filogenezei. Altfel spus, această lege afirmă că dezvoltarea individului trece prin unele stadii în care planul de organizare al corpului este similar morfologic şi funcţional cu cel al unor specii inferioare.
În lucrarea Für Darwin publicată în 1864, Müller, pe baza unor studii asupra dezvoltării crustaceilor, la care a observat că stadiile adulte ale speciilor inferioare sunt foarte asemănătoare cu embrionii speciilor inferioare, concluzionează că multe din caracterele strămoşilor unei specii apar pentru scurt timp în diferite stadii ale dezvoltării indivizilor din speciile superioare.
Haeckel a preluat această idee şi a dezvoltat-o în faimoasa sa lucrare Morfologia generală a organismelor (1866). Felul în care el a interpretat-o, a dat însă naştere la erori grave. Haeckel a considerat din start că in fenomenele descride de Müller trebuie să existe o ordine precisă şi că cele mai noi caractere apar după epuizarea "recapitulării". De asemenea, a exagerat în privinţa exemplelor, plecând de la premisa falsă că absolut toate caracterele inferioare pe linie filogenetică apar la orice specie descendentă a acelei linii.
Adversarii (ai săi personali sau ai evoluţionismului) eu sesizat imediat erorile şi le-au exploatat într-o critică acerbă, care mai are ecouri destul de importante şi în prezent. Aceasta chiar dacă ulterior Müller şi Haeckel au colaborat, temperându-se reciproc, şi au ajuns la o formulare foarte apropiată de accepţiunea modernă a legii fundamentale a biogenezei, în care se face precizarea importantă că în ontogeneză nu se trece ca atare prin toate formele inferioare, ci doar prin unele, de cele mai multe ori cele mai viabile din punct de vedere al adaptabilităţii. De asemenea, reflectarea evoluţiei în ontogeneză poate fi mai mult sau mai puţin evidentă, iar apariţia caracterelor ancestrale se intrică cu cea a caracterelor proprii speciei respective.
Printre exemplele clasice care se dau pentru legea biogenetică fundamentală se numără: existenţa arcurilor branhiale la embrionii mamiferelor, vascularizaţia acestor arcuri branhiale, evoluţia veziculelor cerebrale în seria vertebratelor, respiraţia la mamifere în timpul vieţii intrauterine, metameria embrionilor tuturor vertebratelor şi alterarea ecesteia odată cu dezvoltarea, ş.a.
Această lege este combătută şi în prezent de fundamentaliştii religioşi, şi în general de organizaţiile pentru care popularizarea evoluţiei ca fenomen natural, firesc şi a cărei înţelegere este utilă pentru ştiinţă reprezintă o emeninţare.
[modifică] Bibliografie
- Gh. Mohan, P. Neacşu - Teorii, legi, ipoteze şi concepţii în biologie, Bucureşti, 1992
- N. Botnariuc - Biologie generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti
- G. Rager - Human embryology and the law of biogenesis, Rivista di Biologia - Biology Forum, nr. 79, 1986
