Limbă vorbită
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
O limbă vorbită este o limbă ale cărei cuvinte sunt pronunţate (exprimate prin viu grai) de cunoscătorii acesteia. Aproape toate limbile sunt vorbite.
Înţelesul expresiei "viu grai" este foarte larg. De regulă, limbile indo-europene se vorbesc prin emiterea unui şir de consoane şi vocale grupate în silabe de diverse durate, mai mult sau mai puţin accentuate. Prin comparaţie, alte limbi vorbite se bazează pe mecanisme care pot fi foarte diferite. În limbile tonale (cum ar fi toate dialectele limbii chineze, alte limbi din Asia, cîteva limbi din Africa şi cele două Americi, şi într-o măsură mai mică limbile lituaniană, norvegiană, slovenă, etc.) intonaţia joacă un rol esenţial în transmiterea înţelesului cuvintelor. În anumite limbi africane şi una din limbile indigene australiene, în afară de vocale şi consoane se mai folosesc numeroase tipuri de "clicuri," sunete produse prin blocarea şi eliberarea rapidă a fluxului de aer în cavitatea orală. Alte cîteva limbi (limba japoneză, limba greacă veche, etc.) prezintă un accent muzical (în engleză pitch accent) care asociază fiecărei silabe o anumită înălţime muzicală.
Termenul de limbă vorbită a fost introdus pentru a pune în evidenţă contrastul cu limbile scrise. Cele mai multe limbi moderne au ambele forme de exprimare, vorbită şi scrisă, iar diferenţa dintre aceste forme este uneori extremă.
Exemple de limbi care fac excepţie de la regulă:
- Limbile rrome, multe limbi din Africa, etc., sînt adesea doar limbi vorbite, cei mai mulţi vorbitori nepracticînd versiunea scrisă a acestor limbi.
- Limbajele folosite de surdo-muţi nu au, de obicei, nici o formă vorbită nici una scrisă, cu excepţia unor încercări academice, cu succes deocamdata limitat, de scriere a acestor limbaje.
- Limbajele de programare, care nu corespund unor limbi naturale, au doar varianta scrisă.
Vezi şi: Limbă scrisă
