Lungul poem haiku de o mie de strofe

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Lungul poem haiku de o mie de strofe este un volum de versuri al poetului Marius Marian Şolea.

[modifică] Aprecieri critice

VALENTIN TAŞCU

"O viaţă interesantă are acest tînăr, foarte tînăr poet. La o vîrstă la care cei mai mulţi colegi de generaţie abia de se gîndesc să-şi adune un prim volum, Marius Marian Şolea, iată, se află la al şaselea, cîte unul de fiecare an de la debutul din 1995, cînd avea doar 21 de ani. Dar mai mult decît o operă, el are o biografie, deja a trăit mai mult decît alţii într-o viaţă întreagă, a peregrinat prin ţară, a cunoscut aventura şi mai mult ca sigur femeia. După cîte ştiu a dat ochi pînă şi cu moartea, ceea ce nu-şi permite chiar multă lume. Toate acestea i-au dat o maturitate prematură, o siguranţă a verbului greu de explicat şi o profunzime a ideilor şi sentimentelor greu de urmărit. Îl apropii de preferatul meu Rimbaud, fiind, mai bine zis părînd a fi un copil teribil, cînd în realitate este aproape un înţelept. Nici nu se putea altfel decît să treacă prin teologie, acolo unde vîrstele, atingîndu-se de deşertăciunea deşertăciunilor, nu se mai numără după ani. Dacă luăm numai erotica versurilor sale, subiect frecvent, e de necrezut cît de experimentată apare ea în substanţe, la o vreme cînd ar fi mai normal să bîjbîie printre deziluzii şi entuziasme naive.

Aceste împliniri prea devreme în toate cele pot fi o capcană. Cel care cunoaşte o asemenea reuşită succesivă se poate epuiza repede. Tot Rimbaud este punctul de referinţă în acest sens. Poate că însă Şolea a depăşit hazardul boemei (iarăşi deja), reţinîndu-i doar gustul nostalgic şi va fi trecut starea de aventură în latura experienţelor cîştigate. Tînărul arată ca şi cum ar avea planuri precise, care nu-i inhibă însă sensibilitatea (curios!), urmăreşte ceva ce nu poate fi definit, dar care se simte la modul concret. E evident, în poezia sa nu îşi găsesc locul ezitările, iar neliniştile (da, ele sînt) sînt pur şi simplu folosite în scopuri constructive. Prin felul de a fi şi de a scrie, Şolea dă impresia că stăpîneşte un univers. Şi aici e prematur în maturitatea lui, pentru că sînt prea mulţi cei care sînt cuprinşi de disperare tocmai pentru că, înaintînd în ani, nu-şi pot delimita acel univers necesar, vai, chiar ieşirii din el. Cred că pe Şolea nu l-ar putea surprinde nici chiar moartea, bineînţeles, pentru că, spuneam, a cunoscut-o deja şi încă atunci cînd nu ştia sau nici nu bănuia cine este.

O surpriză este chiar şi această căutare în haiku. Formula aceasta de sorginte atît de străină nouă, europenilor, presupune migală, presupune calm şi capacitate de concentrare. Nu sînt mulţi dintre cei tineri care se încumetă să-şi strunească efuziunile fireşti şi îmbietoare spre a se retrage în secretul destul de arid al renunţării la cuvinte.

Nu iubesc prea mult această formă poetică ajunsă pînă la noi la fel de complicat şi ocult ca viermii de mătase, bineînţeles într-un toiag de înţelepciune. N-o iubesc pentru că o înţeleg cu dificultate, o simt inevitabil străină, necomformă cu chipul meu de a mă mişca şi gîndi. Simt în cizelarea ei căldura, dar nu mă pătrunde decît cu răceală. Şi apoi găsesc că limbile europene au o structură mult prea explicită faţă de cît de implicit pretinde haiku-ul. Găsesc că practicanţii lui, şi nu sînt prea puţini, chiar pe limba românească, sfidează timpul, au impresia că l-au cîştigat, atîta timp cît noi, ceilalţi, trăim cu spaima permanentă că el curge, se pierde, „ne-ntunecă”, cum zicea Eminescu. Noi pornim „în căutarea timpului pierdut” şi, exact ca Marcel Proust, avem nevoie de fluvii de cuvinte pentru a regăsi ceva. Haiku-iştii, în schimb, dimpotrivă: renunţă la tot mai multe vorbe, le constrîng pe cele la care nu pot renunţa şi ar prefera, dacă s-ar putea, gestica tăcerii.

Sigur că haiku-urile lui Marius Marian Şolea sînt bune! Nici nu mă aşteptam la altceva. Sînt tăiate scurt şi înalt, aşa cum trebuie, sună parcimonios şi distant, conţin decizie şi obţin suficient din floarea de cireş pe care japonezii o divinizează. Bineînţeles, nu se întîmplă nimic în aceste terţete nesupuse vreunui canon ritmic european sau antic, nu se întîmplă nici măcar contemplaţia, pentru că tocmai aşa ceva respinge tehnica formulei. La fel de matur ca şi în alte direcţii, poetul obţine starea, distilează inefabilul, această categorie pe care nimeni n-o poate explica îndeajuns (pentru că nici nu trebuie explicată). Meditaţia de tip teologic, cu care a avut de-a face, i-a dat probabil posibilitatea de a desfiinţa dimensiunile, altă cerinţă a haiku-ului. Tot astfel, versurile acestea îndeplinesc, nu fac ceva, un ritual sumar, fără cauzalitate şi mai ales fără efecte. Haiku-ul nu trebuie să mişte nimic din ce există, dimpotrivă, să provoace nemişcarea. Fără îndoială, pentru noi, cei care trăim activ, devastator, inutil de devastator adesea, aşa ceva trebuie să fie un exerciţiu. Iar pentru Marius Marian Şolea este un exerciţiu dobîndit. Cu siguranţă în respiraţiile lui controlate va fi ascuns o taină. Nedezvelirea ei ar fi un succes, de care însă n-are cum să se bucure nimeni, nici chiar poetul."