Monarhia în România
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acest articol trebuie pus în formatul standard conform manualului de stil.Eticheta aceasta trebuie ştearsă la încheierea standardizării. Articolul a fost etichetat în luna iunie 2006.
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||
[modifică] Contextul intern al venirii la tron
Pe fondul instabilităţii interne care s-a instalat odată cu abdicarea forţată a lui Cuza, de care s-a făcut vinovată Monstruoasa coaliţie, a apărut ideea (mai veche de altfel) aducerii unui prinţ străin. Agitaţia interna a fost urmata şi de una externă – unele puteri străine se întrebau dacă unirea celor doua principate ar mai putea fi recunoscuta. Rusia ,chiar îşi manifesta zgomotos tendinţele separatiste prin manifestaţii la Iaşi, la care a participat chiar episcopul Moldovei. Pentru a depăşi aceste momente de nesiguranţa politica cât mai repede,românii au urmat exemplul grecesc şi au propus aducerea unui principe străin, in acest sens i-au făcut propuneri prinţului de Flandra, mezinul regelui Leopold I al Belgiei. Acesta, insă refuză, neavând garanţia marilor puteri astfel ca după mai multe discuţii s-a hotărât aducerea in ţară a prinţului Carol de Hohentzollern-Sigmaringen. Astfel marile puteri erau puse in fata faptului împlinit iar unitatea naţională era păstrată., totuşi din precauţie totul a fost păstrat secret pana ce noul domn a fost adus in ţara, cu sprijinul Franţei, de acum începând procesul anevoios de recunoaştere internaţionala a acestei domnii.
[modifică] Carol de Hohentzollern – viaţa sa înainte de domnie
Principele Carol s-a născut la 7 aprilie 1839 fiind al doilea fiu al prinţului Carol Anton de Hohentzollern-Sigmaringen si al prinţesei Josefina de Baden si a avut o copilărie liniştită petrecuta in domeniul familiei de la Sigmaringen. Apoi petrece cu fraţii săi mai tineri un timp mai îndelungat în Dresda, într-un institut de educaţie militară. Din 1857 pana în 1866 a fost ofiţer în Berlin, făcând parte la început din garda de artilerie, iar mai târziu în regimentul al doilea de dragoni. Şi-a întrerupt serviciul de doua ori călătorind în S Franţei, Spania şi în Africa de N. A doua oară a stat in Bonn un semestru întreg ca să studieze. A mai făcut calatorii mai scurte în Anglia, Portugalia, Paris, în zona Rinului şi în Elveţia. În 1862 preia comanda diviziei XIV din Düsseldorf, unde s-a întors ca guvernator al provinciilor renane şi al Wesfaliei, după ce a primit a fi ministru preşedinte al Prusiei de la 1859 la 1862 la rugămintea prietenului său prinţul regent Wilhelm. Carol nu se simţea bine in atmosfera reacţionară a societăţii berlineze. Anii aceştia care au părut a fi pustii şi grei au avut o mare însemnătate pentru viaţa sa de mai apoi. A legat relaţii intime cu familia regală a Prusiei, totuşi nu a avut niciodata legături de prietenie cu Bismark, conducătorul politic al Prusiei (cancelarul i-a purtat chiar duşmănie principelui pentru ca pe vremea războiului franco – prusac acesta a simpatizat cu Franţa). Prin 1863 se părea că viitorul său se va decide înspre Franţa, Napoleon poftindu-l sa stea la el şi era cât pe ce să-i aranjeze o căsătorie cu o rudă, dar pentru ca regele Wilhelm nu şi-a dat acordul, aceasta nu s-a mai realizat. În timpul războiului in 1864 a fost ofiţer de ordonanţa al prinţului de coroană ceea ce i-a permis să urmărească şi să participe direct la toate evenimentele conflagraţiei. De la 8 februarie până la 15 mai a stat în Schleswig-Holstein, a făcut cu statul major toate drumurile şi a participat la lupte.
[modifică] Primirea propunerii de a fi principele României şi primele sale impresii despre ţară
Anul 1865 îl găseşte plin de griji şi plictisit de viaţa lipsită de fapte din Berlin, dar soarta îi pregătea o mare schimbare. Putem spune că starea de spirit in care se găsea prinţul in momentul întâlnirii cu I..C. Bratianu, reprezentantul statului român, l-a ajutat in luarea unei decizii care i-a schimbat definitiv viaţa. Se spune ca in timpul discuţiei cu Bratianu prinţul a deschis un atlas geografic şi a observat ca daca trasezi o linie din Anglia pană în India aceasta trece prin România, care va fi deci o ţara foarte importantă a Europei. Alta istorioară care a circulat la acel moment era legata de o discuţie pe care Carol a avut-o cu Bismark acesta sfătuindu-l să nu accepte propunerea făcând si o presupunere, ca el va fi alungat de la tron după 3-4 ani. Totuşi, Carol care acum avea 27 de ani, acceptă propunerea de a ocupa tronul României, fără nici o garanţie de la marile puteri, în afară de Franţa lui Napoleon al III. Principele avea un puternic aliat la curtea lui Napoleon al III in persoana Hortensiei Cornu, o apropiata a acestuia, care-l recomanda împăratului care are o atitudine favorabilă faţa de acest proiect. Deşi Napoleon III îl recunoaşte pe Carol(cu care era de altfel înrudit prin bunica sa Ştefania,copil de suflet al lui Napoleon Bonaparte)in postura sa de principe al României el nu i-a acordat insă întreg sprijinul său, dar l-a pus in gardă faţă de Rusia şi Anglia care s-au opus acestei numiri. Din Prusia Bismark s-a arătat total ostil proiectului. E greu de stabilit in aceste condiţii care au fost motivele care au împins o fire precauta, cumpătată şi dominată de rigoarea caracteristică spiritului german să ia o astfel de decizie prin care destinul sau va fi legat iremediabil de cel al unei ţări pe care nu o cunoştea încă. Dintr-o măsură de precauţie Carol a călătorit incognito, pe paşaport numindu-se Karl Hettingen. Drumul spre România nu a fost lipsit insă de peripeţii, prinţul fiind recunoscut în gara din Salzburg, cu toate ca purta ochelari, de doi ofiţeri, foşti colegi de-ai săi unul dintre ei chiar strigându-l. Carol şi-a păstrat sângele rece, nu a răspuns ci s-a amestecat printre oamenii din gara, urcând apoi degrabă in tren. Primele impresii ale prinţului la intrarea in ţară nu au fost chiar bune. El a călătorit de la intrarea în ţară pană la Bucureşti intr-o căruţa (spre a nu atrage atenţia) şi a putut astfel observa oraşele şi satele prin care au trecut. El a fost mirat de numărul mic al oraşelor întâlnite şi de lipsa de organizare care le guverna, fiind obişnuit cu frumoasele oraşe de pe valea Rinului. S-a bucurat văzând cu câtă căldură îl primeau ţăranii care recunoscându-l se înclinau iar boierii ieşeau afară din conacele lor şi-l salutau. În timpul acestei călătorii şi-a dat seama că va trebui să aducă multe schimbări şi ca-l aşteaptă o sarcină grea, situaţia din ţara nefiind deloc roz. Tot pe parcursul acestei calatorii principele şi-a promis sa nu plece din ţara până nu va introduce drumul de fier (a fost impulsionat probabil şi de o întâmplare deloc plăcută-ruperea unei roţi de la căruţă). La 10 mai 1866 ajunge in Bucureşti unde este primit cu pâine şi sare. Carol jura credinţă constituţiei şi ţine un discurs scurt, dar foarte emoţionant, sărutând chiar pământul românesc.
[modifică] Căsătoria cu principesa Elisabeta de Wied
Primii trei an de guvernare au fost foarte grei, fiind dominaţi de o puternica instabilitate guvernamentală datorată faptului ca în tot acest timp au reînceput luptele între partidele politice, fiecare formaţiune politica încercând să-l câştige pe Carol de partea sa. La 25 august 1869 Principele le comunică reprezentanţilor naţiunii dorinţa sa de a-şi vizita familia pe care nu o văzuse de trei ani. Acesta era şi cel mai bun prilej de a-şi căuta o nevastă consolidându-şi în acest mod şi poziţia sa care devenise destul de fragilă. După nişte încercări nereuşite, la sfatul principelui Friedrich Wilhelm de Prusia, fostul sau coleg de la şcoala de cadeţi din Stuttgart, ruda şi bunul său prieten, a acceptat să-i facă o ofertă de căsătorie principesei Elisabeta de Wied şi a aranjat o întrevedere la Köln cu principesa şi cu mama acesteia. La Baden-Baden s-a întâlnit şi cu Napoleon III care a fost încântat de acest proiect. Cei doi s-au întâlnit apoi la Köln, Carol cerându-i mâna chiar în acea zi. Elisabeta a acceptat, logodna făcându-se in mare grabă pe 15 octombrie la Neuwied, unde s-a organizat un mare bal. A doua zi Carol a plecat deja spre România. Pe 15 noiembrie, după ce a fost obţinută aprobarea regelui Prusiei, s-a desfăşurat ceremonia căsătoriei în Neuwied, la care a participat familia lui Carol precum şi membrii familiei principesei de Wied şi alţi membri ai familiei princiare prusace (au participat şi trimişii suveranului francez şi a celui rus, precum şi reprezentanţii guvernului român). În drum spre ţara cuplul princiar e întâmpinat în Austria de arhiducele Karl-Ludovic şi de soţia sa. În Budapesta ei primesc omagiile guvernului maghiar şi îi fac o vizită împărătesei Sissi la castelul ei din Gödölö. Până în ţară vor călători pe Dunăre în vaporul Frantz-Ioseph. Au debarcat la Giurgiu – capul de linie al noii căi ferate care de foarte puţin timp lega oraşul de capitală. Trenul a intrat în gara Filaret din Bucureşti în salve de tun şi dăngănit de clopot. Cei doi au fost aşteptaţi de toata clasa politică şi de toată înalta societate a Bucureşti-ului. De la Gară au mers la Patriarhie pentru o binecuvântare în confesiunea ortodoxa.
[modifică] Elisabeta de Wied – viaţa ei dinainte de a fi principesa României.
Elisabeta, principesă de Wied, avea 26 de ani când a devenit principesă de România. Era înaltă şi bine făcută cu ochi albaştri şi nesiguri. Fiind fiica prinţului de Wilhelm de Wied şi a principesei Maria de Wied avusese parte de o educaţie strictă şi severă după binecunoscutul model german, din care nu lipseau corecţiile făcute cu ajutorul cravaşei. Astfel firea ei vioaie s-a transformat într-una timidă şi meditativă, fiind aplecată către studiu. Ea a avut parte de o educaţie aleasă şi cu toate că nu a excelat in studiul ştiinţelor ea a dat dovada de un adevărat talent în domeniul învăţării limbilor străine, vorbind cu uşurinţă engleza, franceza, italiana, rusa şi mai târziu româna. A călătorit în Franţa, Italia, Rusia – la Moscova şi în Sankt Petersburg, unde mătuşa sa era Mare Ducesă. A luat şi lecţii de desen şi avea un talent literar dezvoltat, ea publicând mai târziu sub pseudonimul Carmen Sylva. Copilăria ei nu a fost dintre cele mai fericite şi asta din cauza suferinţei în care era înconjurat castelul de la Neuwied, mama sa fiind bolnavă adeseori, la fel ca tatăl şi fratele ei mai mic – de care se va desparţi prematur. Era silitoare din fire si i-a plăcut mult învăţătura, dar la fel de mult îi plăcea să-i înveţe pe alţii astfel că îşi dorea să fie învăţătoare mai ales că nu mai spera să se căsătorească. Sensibilitatea, educaţia ei riguroasă precum şi originalitatea, spontaneitatea ei au făcut-o să fie o regină aparte, o figură uneori neînţeleasă şi controversată dar plină de farmec.
[modifică] Cererea în căsătorie şi adaptarea
Cererea în căsătorie de la Carol a venit în vremea în care Elisabeta se resemnase deja cu ideea ca va rămâne necăsătorită lucru care nu o speria defel pe principesă. Foarte încântată de propunere a fost şi mama prinţesei care era o fire ambiţioasă şi îşi dorea să o vadă pe fata ei pe unul din tronurile europene. Nu putem ştii care au fost motivele care au determinat-o pe Elisabeta să accepte a fi soţia lui Carol – căci nu a fost vorba de dragoste la prima vedere, după cum a recunoscut chiar principesa in scrierile sale de mai târziu – dar un rol important l-a avut discuţia avută cu Carol în care acesta îi povestea despre România, trezindu-i curiozitatea atât de vie a acestei firi visătoare. Prima sa impresie despre Bucureşti nu a fost deloc una favorabilă din cauza aglomeraţiei şi a mizeriei de pe străzile capitalei, dar mai târziu ea a descoperit în acest oraş străduţe pitoreşti şi sute de bisericuţe care îi aminteau vag de Moscova. Adaptarea a fost cam grea pentru ca imediat ce a ajuns ea s-a îmbolnăvit de rujeolă, acest lucru imobilizând-o pentru un timp. Imediat după această perioadă ea s-a arătat dornică să cunoască Bucureşti-ul, străbătând străzile micuţe intr-un cupeu deschis alături de o doamnă de onoare. Apoi au început obligaţiile: participa la inaugurarea Facultăţii de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Se arată dornică să cunoască elita intelectuală dar şi pe cea socială astfel ca prima lună la Bucureşti şi-a petrecut-o dând audienţe. Neştiind de vasta sa pregătire intelectuală ea a fost judecată nedrept, neînţeleasă şi s-a izolat pentru moment, fiind şi prost sfătuită de o rudă pe care o luase cu sine la Bucureşti. Ea s-a ascuns cu săptămânile în apartamentele sale. Acest lucru a avut numeroase consecinţe nefaste asupra imaginii sale publice. În societatea românească, orientalizată, dominata de moravuri uşoare (unde divorţul se pronunţa atât de uşor) ea, principesa germana, protestantă, era privită ca o puritană rigidă şi frigidă. Circulau foarte multe bârfe, remarci răutăcioase la adresa relaţiei dintre cei doi soţi, cunoscut fiind faptul ca relaţia lor nu era una tocmai pasională.
[modifică] Situaţia politica tensionata pe plan intern dar şi extern
Situaţia politică din ţară nu era deloc destinsa, la doar o lună după venirea in ţară a tinerilor căsătoriţi atmosfera s-a degradat teribil, Carol fiind atacat de presă in timp ce opoziţia ducea o campanie acerbă împotriva guvernului dar şi a suveranului. Aceste lucruri plus problemele legate de antreprenorii străini de la căile ferate româneşti, care nu mai vroiau să-şi respecte angajamentele, aproape ca l-au făcut să abdice pe Carol. Noul război franco-prusac izbucnit în 1870 a complicat lucrurile, opinia publică filofranceză era împotriva ataşamentului lui Carol faţă de patria mamă, unde Leopold, fratele său era sprijinit de Bismark pentru a ocupa tronul Spaniei. Elisabeta s-a adaptat situaţiei şi şi-a concentrat energia in reorganizarea aşezămintelelor de caritate pe care le patrona. Unul din proiectele vizate a fost Azilul Elena Doamna – fondat de Elena Cuza în 1862 pentru a aduna şi creşte orfanii – unde noua doamna ia iniţiativa unei subscripţii naţionale pentru terminarea construcţiei azilului şi a unei capele unde să-şi exercite pasiunea pentru profesorat, să devine exemplu pentru toata ţara. Ea a observat că nu erau manuale şi nici cărţi populare in limba româna. Se apuca să înveţe limba româna sub îndrumarea lui August Treboniu Laurean şi face progrese rapide
[modifică] Copilul mult aşteptat şi un moştenitor pentru tron
Cea mai mare problema a cuplului princiar era faptul ca nu reuşeau sa aibă un copil, care să fie si moştenitor al tronului. După reglementările constituţiei din 1866 moştenitorul tronului trebuia să fie neapărat de sex masculin. Iată ca la 27 septembrie principesa aduce pe lume un copil, o fetiţa care va fi botezată in rit ortodox, Maria. Ea va fi deosebit de precoce din punct de vedere intelectual si de o mare drăgălăşenie. Dar acest copil care a înseninat viaţa lui Carol şi a Elisabetei se va stinge din viaţa la vârsta de patru ani, datorită unei epidemii de scarlatină care a bântuit capitala. Funeraliile care au avut loc au fost fastuoase. Moartea prematură a copilului mult aşteptat a adus o distanţa intre cei doi soţi instalându-se între ei o mare tăcere. Speranţa că vor avea un copil, mai ales un moştenitor la tron s-a diminuat considerabil o dată cu trecerea anilor, ceea ce a dus, în cele din urmă, la desemnarea lui Ferdinand ca moştenitor al tronului. Acesta era fiul lui Leopold, fratele lui Carol, şi avea pe atunci doar 16 ani fiind un tânăr timid, blond cu ochii albaştri, cunoscut in familie ca Nando. Tânărul, pasionat de botanică nefiind prea interesat de tronul României. El va fi adus la Bucureşti unde va sta sub supravegherea stricta a unchiului sau şi unde va începe lecţiile de limba română.
[modifică] Războiul de independenţă
În toamna anului 1875 insurecţiile antiotomane ajung până la Dunăre şi chiar la nord de ea, căci majoritatea revoluţionarilor bulgari erau primiţi în ţară. În 1876 pe fondul ostilităţilor dintre turci şi turci, marile puteri negociau, ruşii ca protectori ai ortodoxismului interveneau împotriva Porţii. România trebuia să se folosească de aceasta criză în favoarea ei, pentru a intra în război şi a-şi cuceri independenţa. Carol şi-a jucat onoarea şi poziţia sa din viitor când a decis să implice ţara in conflictul ruso-turc. Negocierile cu ruşii pentru a intra in război au durat mult, se punea şi problema recuperării Basarabiei. În 1877 lucrurile se precipită, convenţia româno-rusă a fost semnată, armatele ruseşti aveau liberă trecere pe teritoriul românesc. La 9mai s-a votat independenţa iar a doua zi Carol a proclamat-o şi a preluat conducere armatei. Ruşii s-au opus însă elanului românesc, şi a participării efective a armatei române la lupte. La 25 iunie Ţarul face o vizită Principelui Carol şi Elisabetei care l-au primit extrem de bine. După doua luni vine momentul intervenţiei propriu zise. Marele Duce Nicolae îl îndeamnă pe Carol să treacă Dunărea. Apoi ţarul i-a oferit comanda supremă a tuturor trupelor ruso-române.
[modifică] Elisabeta – Mama răniţilor
În acest timp Elisabeta, ajutată de doctorul Davila (era inspector al serviciilor sanitare) şi de alţi medici s-a ocupat de organizarea spitalelor şi de crearea unui serviciu de ambulanţă. Cartierul general era Sala Palatului din Bucureşti care devine un atelier în care doamnele din marea aristocraţie română, dar şi femeile simple făceau pansamente, tifoane, cămăşi, cearceafuri. Elisabeta a construit cu ajutorul banilor veniţi de la curţile germane două barăci cu câte o sută de paturi în curtea reşedinţei de la Cotroceni; mica gară folosită de cei din palat a fost transformată intr-un ambulatoriu de 18 paturi – cu sprijinul mamei lui Carol care a trimis tot materialul necesar. Aristocraţia îi urmează exemplul şi peste tot apar spitale de campanie, la Ploieşti prin principesa Cantacuzino, la Iaşi prin Maria Rosetti Roznovanu. Elisabeta se ocupa in aceeaşi măsură de toţi pacienţii, fie că erau ruşi, turci, sau români. În acest timp ea acorda şi audienţe, asista la ceremoniile publice, întâmpina personalităţile, mai ales cele venite din Rusia. În urma victoriei finale prestigiul principatelor a crescut, iar mesajele de simpatie si telegrafele de felicitare veneau de peste tot. Carol a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Andrei, împăratul Germaniei îi acorda Ordinul casei sale, Elisabeta primind ordinul rusesc Sf. Ecaterina şi recunoştinţa unui întreg popor care o va numi Mama răniţilor. După acest episod Elisabeta s-a retras din viaţa publica, întorcându-se in cochilia sa, ocupându-se in continuare de flori pasări, de cărţi şi de poezie, căci i se părea o nenorocire, o anomalie ca o femeie să fie obligată să participe la viaţa publică.
[modifică] Încoronarea lui Carol şi a Elisabetei
În jurul anului 1880 va fi recunoscută independenţa României pe plan internaţional. Familia princiara primeşte titlul de Alteţă Regală, iar ziua de 10 mai devine sărbătoare naţională. La 14 martie 1881 se face înălţarea României la gradul de regat. Pe 10 mai se face încoronarea, într-o ceremonie fastuoasă (coroana regelui Carol a fost făcută din fierul de la un tun folosit in timpul luptelor; coroana reginei era foarte uşoara, simpla dar lucrata frumos in aur curat) , la care a fost prezentă toată clasa politică românească, Carol şi Elisabeta devenind regele, respectiv regina României.
[modifică] Cazul Vacarescu, exilul reginei şi căsătoria prinţului moştenitor
Elena Văcărescu era una din domnişoarele de companie ale Elisabetei şi datorită inteligentei sale şi a talentului sau literar – recunoscut la Paris chiar de Victor Hugo – ajunge in scurt timp să fie preferata reginei cu care are o relaţie foarte apropiata de prietenie. Elisabeta avea şi o înclinaţie spre misticism şi ocultism, organizând şedinţe de spiritism in timpul cărora vorbea cu fiica ei Maria prin intermediul Elenei care s-a dovedit a fi un foarte bun medium. Ferdinand care trăia la palat avea pe atunci 23 de ani si era un tânăr parcă prea cuminte. Scânteia s-a aprins şi cei doi tineri s-au îndrăgostit, încurajaţi şi de atitudinea permisiva a Elisabetei. Însă principele moştenitor nu se putea căsători cu Elena Văcărescu (deşi aceasta a dovedit ca si prin venele ei curge sânge nobil şi vechi) iar Carol s-a opus vehement, acest lucru provocând o disensiune între cei doi soţi. Pretinzând că este bolnavă Elisabeta pleacă in Veneţia insă tot in compania Elenei, ajunge apoi la Milano, la Paris, unde se desparte de Elena, care pleacă înainte de venire lui Carol acolo. Regina pleacă apoi în Pallaza unde stă pană în mai 1892, Carol vizitând-o destul de des. Din august 1892 se duce la castelul Segenhaus unde rămâne pană in august 1894. Între timp Carol îi găseşte o soţie lui Ferdinand şi anume pe Maria principesa din Anglia, nepoata reginei Victoria şi fiica Marii Ducese a Rusiei – probabil cea mai bună partidă a momentului respectiv, dar şi cea mai frumoasă principesă a Europei timpului său. Logodna celor doi se oficiază în 1892 la Postdam. La 10 septembrie 1894 când vine la Sinaia regina găseşte totul schimbat, aici locuia acum Maria care dăduse naştere la doi copii deja – Carol şi Elisabeta. În scurt timp cuplul regal îşi serbează nunta de argint.
[modifică] Regina poetă Carmen Sylva si activitatea sa de mecenat artistic
Probabil ca activitatea care-i plăcea cel mai mult Elisabetei era scrisul. Creaţiile sale literare au fost publicate sub pseudonimul Carmen Sylva ea cunoscând astfel consacrarea artistică. Deşi avea un mare talent literar operele sale ( poezie, romane, opere dramatice) par nefinisate, căci purtată de valurile imaginaţiei ea nu se mai întorcea sa retuşeze creaţia – asta şi datorită unui crez artistic declarat – acela conform căruia creaţia artistica e un lucru spontan la care nu trebuie să lucrezi foarte mult pentru ca-i răpeşti din frumuseţe. Ea organiza la Sinaia cenacle, serate culturale pe care le patrona. Strângea pe lângă ea pe toţi artiştii sau oamenii talentaţi ai vremii. Îl invită la Sinaia pe George Enescu, considerat copil minune al muzicii. Ea îl va sprijini pe Enescu pe tot parcursul vieţii ei. A avut relaţii de prietenie cu Alecsandri, pe care-l ajută când acesta se afla intr-o situaţie precară, cu Maiorescu, cu pictorul Grigorescu pe care-l sprijină şi-l ajută sa-şi vândă tablourile. S-a întâlnit şi cu Eminescu pe care îl admira mult, dar acesta refuza ajutorul dat de regină, însă această îl va ajuta sub anonimat sa-şi plătească internarea la sanatoriu.
[modifică] Sfârşitul lui Carol şi a Elisabetei
În 1914 regele Carol se afla foarte aproape de moarte. Slăbit şi aproape lipsit de puteri a asistat la începutul a ceea ce va fi Primul Război Mondial. Ataşamentul şi loialitatea sa faţa de patria mama au fost din nou puse la grea încercare intr-un mediu filoantantist în care unicul susţinător al germanilor era conservatorul Petre P. Carp. Regele a murit la 27 septembrie 1914. Elisabeta,copleşită de aceasta pierdere şi simţind ca viaţa sa nu mai are nici un rost se retrage la mănăstire aşteptându-si sfârşitul care a venit la data de 18 februarie 1915.
[modifică] Concluzii
Prinţul străin care îndată ce a pus piciorul pe plaiul romanesc a spus ca el nu mai este german ci român a reuşit sa tina frâiele puterii în mâinile sale pentru mai bine de patruzeci de ani s-a impus in situaţii grele şi a avut curajul şi înţelepciunea să treacă cu bine de încercările grele ale domniei sale care nu au fost puţine la număr. Deşi la început nu a fost iubit, ba chiar dispreţuit datorita originii si a firii sale reci si închise el va deveni eroul independenţei sub comanda căruia romanii au luptat pentru independenţa. Deşi persoana ei a fost controversata, Elisabeta a fost o regină unica in felul ei, soţie devotata, mama a răniţilor artista şi protectoare a artelor. Deşi s-a ferit să se implice in viaţa politica ea era implicata activ în viaţa sociala organizând spitale, fundaţii de intr-ajutorare, organizaţii cu scopuri caritabile,etc. Familia regală a constituit un model pentru societate, începând cu aristocraţia si terminând cu categoriile de oameni simpli – longevitatea si stabilitatea relaţiei lor fiind demnă de toată admiraţia
[modifică] Bibliografie
1. Badea-Păun, Gabriel, Carmen Sylva. Uimitoarea regină a României 1843-1916, Bucureşti, 2003
2. Iorga, Nicolae, Politica externă a regelui Carol I ,Bucureşti, 1923
3. Kremnitz, Mite, Regele Carol I al României: o biografie, Iaşi, 1995
4. Suciu, Dumitru, Monarhia şi făurirea României Mari 1866-1918, Bucureşti, 1997
Adus de la "http://ro.wikipedia.org/wiki/Discu%C5%A3ie:Monarhie"
