Neagu Djuvara
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Neagu Djuvara | ||
|---|---|---|
 |
||
| Data naşterii | 18 august 1916 | |
| Locul naşterii | Bucureşti | |
| Ocupaţie | Istoric, diplomat şi filolog | |
Neagu Djuvara (n. 18 august 1916, Bucureşti) este istoric, diplomat şi filolog român.
Cuprins |
[modifică] Date biografice
Neagu Djuvara s-a născut la Bucureşti într-o familie de origină aromână [1], aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care a dat mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Tatăl său, Marcel Djuvara, şef de promoţie la Politehnica din Berlin-Charlottenburg în 1906, a murit capitan de Geniu în armata română în cursul marii epidemii de gripă spaniolă din 1918. Tinca Gradişteanu, mama sa, aparţinea ultimei generaţii dintr-un neam de mari boieri munteni.
Neagu Djuvara şi-a făcut studiile la Paris, licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940). Participă la campania din Basarabia şi Transnistria ca elev-ofiţer de rezervă (iunie - noiembrie 1941) rănit aproape de Odessa.
Intrat prin concurs la Ministerul de Externe în mai 1943, este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică. Numit secretar de legaţie la Stockholm de guvernul Sănătescu, va rămâne în Suedia până în septembrie 1947, cănd comuniştii preiau şi Externele.
Implicat în procesele politice din toamna lui 1947, hotărăşte să rămână în exil, militând până în 1961 în diverse organizaţii al exilului românesc (secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, la Paris; ziaristică; Radio Europa Liberă; secretar general al Fundaţiei Universitare "Carol I").
În 1961, pleacă în Africa, în Republica Niger, unde va sta douăzeci şi trei de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică, la Universitatea din Niamey.
Între timp, reluase studiile de filozofie la Sorbona. În mai 1972, obţine doctoratul de stat (docenţa) la Sorbona cu o teză de filozofie a istoriei; mai târziu, obţine şi o diplomă a Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale de la Paris (I.N.A.L.C.O.).
Din 1984, secretar general al Casei Româneşti de la Paris, până după revoluţia din decembrie 1989, când se întoarce în ţară. Din 1991 în 1998, profesor - asociat la Universitatea din Bucureşti. E membru de onoare al Institutului de Istorie "A.D. Xenopol" din Iaşi şi a Institutului de Istorie "N. Iorga" din Bucureşti.
[modifică] Lucrări publicate
- Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940
- Démétrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973
- Civilisations et lois historiques, Essai d'étude comparèe de civilisations , Mouton, Paris - Haga, 1975 (carte premiată de Academia Franceză)
- Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995
- Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundaţiei Culturale Române, 1996
- O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999
- Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001
- Mircea cel Bătrân şi luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001
- De la Vlad Ţepeş la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
- Scrisorile spătarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004
- Există istorie adevarată?, Humanitas, 2004
- Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005
