Paşalâcul Timişoara
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
 |
Portal Banat |
Paşalâcul Timişoara (Eyâlet-i Temeşvar)a fost o entitate administrativă în perioada după 1552, anul ocupării părţii de vest a Banatului de către otomani, până în 1716, când habsburgii i-au alungat din provincie.
Cuprins |
[modifică] Administraţia
Provincia era condusă de către un paşă de rang superior, cu două tuiuri, adică de către un beglerbeg. Acesta avea în subordine sangeacbeii, şefii sangeacurilor (steagurilor), diviziunile administrative ale paşalâcului. La început paşalâcul cuprindea sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Ineu. În 1660 numărul acestora crescuse mai mult decât dublu, prin expansiunea paşalâcului spre nord şi est: Timişoara, Lipova, Cenad, Gyula, Ineu, Moldova Veche, Caransebeş, Lugoj, Arad, Făget, Becicherecul Mare. Sangeacurile erau divizate în aşa numitele kaza, conduse de un judecător, un kadi. Subunităţi administrative şi mai mici erau comunele, numite nahiye şi satele ori cătunele, numite karye [1].
[modifică] Ecomomia
[modifică] Agricultura
Ca peste tot în imperiul Otoman, pământul era proprietatea sultanului. Feudele erau atribuite în folosinţă temporară, contra unei rente, militarilor şi funcţionarilor care se făcuseră remarcaţi prin diverse servicii aduse sultanului şi imperiului. Pământul nu se transmitea ereditar. Marile feude, numite hassuri şi voievodalîcuri, fiinţau alături de altele mai mici, numite zaimuri şi timare, administrate de zaimi şi timarioţi, numiţi, într-un cuvânt, sipahi, adică spahii, cavaleri [1]. De aici provine termenul dialectal bănăţean, spăhie, utilizat pentru desemnarea stăpânului feudal, a domnului de pământ.
În perioada ocupaţiei otomane, în Banat, agricultura şi creşterea animalelor aveau ponderea cea mai mare între activităţile economice.
Cultivarea cerealelor, în special a grâului, dar şi a orzului, în mai mică măsură, a ovăzului şi secarei ocupau cele mai mari suprafeţe arabile. Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost introdus în cultură, cu rezultate deosebite, porumbul, care a devenit foarte popular, înlocuind meiul din alimentaţia de bază a oamenilor şi vitelor.
Dintre animalele domestice erau răspândite mai ales oile, a căror creştere a fost impulsionată de cererea mare din partea musulmanilor, vitele mari (boi, bivoli) şi caii [1].
[modifică] Meşteşugurile
[modifică] Religia
Religia oficială în Paşalâcul Timişoara era cea musulmană. Credinţa creştin-ortodoxă era tolerată. Ortodocşii din paşalâc se aflau sub jurisdicţia Patriarhiei de la Ipek, înfiinţată în 1557. Pe teritoriul bănăţean s-au organizat două episcopii ortodoxe, existente deja în 1594, una la Timişoara, avându-l ca ierarh pe vlădica Theodor, iar cealaltă la Vârşeţ. Dintre toţi episcopii bănăţeni ai perioadei otomane, cel mai cunoscut a devenit Iosif de la Partoş, [2] canonizat la 28 februarie 1950 de Biserica Ortodoxă Română . Un document de o excepţională valoare din acele timpuri, care atestă existenţa a mai bine de doua sute de sate din Banatul acelor vremuri, este Catastiful Patriarhiei de la Ipek, în care au fost consemnate călătoriile din 1660 şi 1666 "în românime" ale călugărilor sârbi trimişi de patriarhul Maxim pentru a strânge donaţii de la creştinii din paşalâc.[3].
[modifică] Vezi şi
[modifică] Bibliografie
- Haţegan, Ioan, Cronologia Banatului. Vilayetul Timişoara, editura Banatul Timişoara, ISBN 973-97121-6-9
- Haţegan, Ioan, Habitat şi populaţie în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timişoara, 2003
- Muntean, Vasile V, Contribuţii la Istoria Banatului, Timişoara, 1990
- Suciu,I.D. şi Constantinescu, Radu - Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, volumul I, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980
