Pierre de Ronsard
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pierre de Ronsard (1524-1585)
Poetul Curţii, foarte apreciat de rege datorită ideilor sale în favoarea politicii reginei-mamă contra hughenoţilor, exprimate în opera sa Discours de la Misère de ce Temps (1562-1563), se va bucura de o poziţie privilegiată: aceea de a sta în dreapta suveranului.
Când în 1547 soseşte la Paris, va crea în jurul său o şcoală poetică, urmând a fi cunoscută în epocă sub denumirea de Pleiada maestrului Ronsard, în care activau Jean Dinemandi, zis Dorat, Pontus de Tyard, şi, nu în ultimul rând, Remi Belleu.
Maestrul Ronsard avea un proiect literar măreţ, La Franciade, o epopee dedicată însuşi regelui, dar, după moartea acestuia, survenită la 1574, poetul avea să îşi piardă întreaga inspiraţie.
În tot timpul festivităţilor s-a aflat la Curte, elogiindu-l pe rege în versuri şi sonete, compuse pe placul invitaţilor. Din nefericire, el nu avea cum să audă aprecierile celor prezenţi, suferind de surzenie.
Opere
Moartea Mariei Cum vezi în creangă roza în haina-i veşnic nouă, În tinereţea lumii de Mai, prin alte flori, Şi cerul gelozind-o de viile-i culori, Când zorile o scaldă cu lacrime de rouă;
Corola-i poartă gingaş iubirea triumfală; Îmbălsămând grădina cu-arome dulci şi moi: Dar sub arşiţa dură, sub grindină şi ploi, Tânjeşte-ncet şi moare, petală cu petală,
Tot astfel în avântu-ţi de-ntâia tinereţe, Când lut şi cer cinstitu-au suava-ţi frumuseţe, Ţi-a fost tăiat de parcă al vieţii fraged fir.
La groapa ta primeşte-mi a lacrimii ardoare, Şi vasul plin cu lapte, şi-acest belşug de floare, Ca trupul tău să fie şi mort un tandafir.
Traducere: Nicu Porsenna
Ferice clipa Ferice clipa unică din viaţă, Şi loc, şi timp când ochii-ţi m-au ucis, Ori barem m-au zvârlit într-un abis, Şi-acolo m-am făcut un sloi de gheaţă.
Ci drept e că trupeasca trăsătură O am mereu, dar sufletu-mi fugit Trăieşte-n tine ca-n sălaş iubit, Şi m-a lăsat azi singur în natură.
Când galeş uneori întorci spre mine Focoşii ochi, simt cum îmi curge-n vine Un râu de flăcări ce-mi dă viaţă iar,
Şi moaie frigul care-n sânge-l port; Dar uşurarea-i slabă şi-n zadar, Căci fără suflet eu rămân tot mort.
Traducere: Nicu Porsenna
