Pneumotorax
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pneumotoraxul (denumit şi plămâni colabaţi) este rezultatul acumulării de aer în spaţiul dintre plămâni şi peretele toracic, în aşa numitul spaţiu pleural (colecţie intrapleurală de aer). Aerul poate pătrunde în pleură fie plecând de la bronhii, fie de la peretele toracic. Cu cât cantitatea de aer acumulată în cavitatea pleurală creşte, cu atât creşte şi presiunea exercitată asupra plămânilor, determinând colapsul (denumit şi colabare). Colapsul împiedică plămânii să se destindă adecvat în momentul inspiraţiei, determinând scurtarea respiraţiei şi junghi toracic. Pneumotoraxul poate deveni ameninţător pentru viaţă dacă presiunea din torace împiedică plămânii să aducă în sânge cantitatea necesară de oxigen.
Cuprins |
[modifică] Cauze
Pneumotoraxul este determinat, de obicei, de un traumatism la nivelul toracelui, cum ar fi de exemplu o fractură costală, o plagă înţepată sau împuşcată, sau de o manevră medicală, cu interesarea cel puţin a pleurei parietale (denumit şi pneumotorax secundar). Poate, de asemenea, debuta brusc, fară o cauză aparentă (pneumotorax spontandenumit şi pneumotorax primar), ca urmare a unei afecţiuni pulmonare, cum ar fi tuberculoza pulmonară, chisturile aeriene, pneumoconiozele, emfizemul pulmonar.
Pnemotoraxul spontan poate rezulta ca urmare a afectării pulmonare determinate de boli, cum ar fi boala pulmonară obstructivă cronică, astm bronşic, fibroza chistică şi pneumonia. Poate, apărea, de asemenea şi la persoanele fără boli pulmonare. Acest lucru se întâmplă în cazul în care un chist umplut cu aer se rupe şi conţinutul aerian se eliberează în spaţiul pleural.
Persoanele fumătoare sunt mult mai susceptibile de a face pneumotorax spontan, faţă de cele nefumătoare. De asemenea, cu cât se fumează mai multe ţigarete pe zi, cu atât cresc şansele de a face pneumotorax.
[modifică] Simptome
Simptomele depind de severitatea pneumotoraxului. În cazuri minore, nu determină nici un fel de simptome. În cazurile severe, simptomele se dezvoltă rapid şi pot duce la şoc cardiorespirator.
Debutul bolii este de obicei brutal, chiar dramatic, cu ocazia unui efort, tuse violentă sau fară cauză aparentă. Se caracterizează prin junghi atroce, localizat submamelonar şi iradiind în umăr şi abdomen, urmat imediat de dispnee progresivă, intensă, şi tuse uscată, chinuitoare. Apar rapid semne de şoc sau asfixie, faţa palidă, apoi cianozată, respiraţie rapidă şi superficială, puls mic, tahicardie, tensiune arterială coborâtă, anxietate. Examenul fizic arată mărirea hemitoracelui respectiv, cu lărgirea spaţiilor intercostale, vibraţii vocale abolite, hipersonoritate şi tăcere la auscultatie.
O formă clinică deosebită este pneumotoraxul sufocant sau cu supapă, care apare când perforaţia pleuropulmonară permite intrarea aerului în inspiraţie în pleura, dar nu şi ieşirea lui în expiraţie. Dacă nu se intervine prompt şi energic, bolnavul moare prin asfixie.
Simptomele se pot agrava dacă este schimbată altitudinea (de exemplu, zborul cu avionul sau coborârea la adâncime).
O complicaţie gravă a pneumotoraxului este Cordul pulmonar acut, prin obstacolul intens şi violent impus inimii drepte.
[modifică] Diagnostic
Diagnosticul se bazează pe apariţia brutală a dispneei, durerea toracică violentă şi atroce, fenomenele grave de asfixie, abolirea vibraţiilor vocale, hipersonoritate şi tacere la auscultaţie. În cele mai multe cazuri, pentru diagnostic se foloseşte radiografia toracică. Medicul specialist poate recomanda, de asemenea, analize sangvine care măsoară nivelul oxigenului din sânge. Tomografia computerizata (CT) sau ecografia pot fi necesare la diagnosticul severităţii bolii şi la alcătuirea schemei de tratament.
[modifică] Tratament
Pneumotoraxul minor necesită uneori doar observarea bolnavului de către un medic. Tratamentul constă în calmarea durerii cu Algocalmin, Plegomazin şi, exceptional, Mialgin sau opiacee (morfina, Dilauden-atropina, Pantopon), calmarea tusei cu codeină sau dionină şi Tratamentul şocului când apare (pentetrazol, Nicetamid, Effortil, cofeină); repaus la pat şi repaus vocal. În unele cazuri, poate fi necesar oxigenul, administrat pe mască facială.
Cazurile mai severe, când fenomenele asfixice sunt grave, se tratatează prin introducerea unui ac sau a unui tub în cavitatea toracică şi exuflaţie decompresivă.
Ambele proceduri eliberează presiunea intrapulmonară şi permit destinderea adecvată a plămânilor.
În cazul în care tratamentul iniţial nu este eficient, sau dacă pneumotoraxul se reinstalează, poate fi necesară şi o intervenţie chirurgicală. Cu toate acestea, deoarece intervenţia chirurgicală nu este lipsită de riscuri, cei mai mulţi medici specialişti recomandă această metodă de tratament doar după mai mult de o recidivă a pneumotoraxului.
