Pogromul de la Bucureşti

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Pogromul din Bucureşti a reprezentat o serie de represalii la adresa evreilor, ce au avut loc în timpul Rebeliunii legionare din ianuarie 1941. Raportul Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România susţine că pogromul „nu a fost un eveniment izolat, rupt de atmosfera opresivă şi de persecuţiile tipice din statul naţional-legionar, ci punctul culminant al evoluţiilor evenimentelor”.

Împreună cu ocuparea principalelor clădiri guvernamentale şi administrative din Bucureşti, legionarii au atacat şi au jefuit magazinele evreieşti de pe străzile Dudeşti şi Văcăreşti, cele două cartiere fiind incendiate^[1]. Propaganda legionară informa prin ziare că evreii s-au revoltat şi că armata primeşte ordine de la „judoviţi”. Printre cei care i-au atacat pe evrei, împreună cu legionari, au fost jandarmi legionari, personalul perfecturii de poliţie din Bucureşti, organizaţiile de muncitori legionari (Corpul Muncitorilor Legionari) şi organizaţia studenţească legionară, ţigani şi criminali.

Armata şi cadrele de poliţie loiale lui Antonescu nu au luat parte la pogrom. Acei care au fost capturaţi de către legionari au fost dezarmaţi şi puşi în stare de arest.

O responsabilitate în declanşarea rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 a avut-o şi evreii, fapt recunoscut de către Preşedintele Asociaţiei Comunităţilor Evreieşti, Wilhelm Filderman şi de M. Carp într-o carte a sa. Aceştia admit faptul că „evreii au contribuit la crearea şi acutizarea disensiunii dintre Antonescu şi Legionari” şi că acest lucru este un merit în dispariţia Statului Naţional Legionar^[2].

[modifică] Contextul

Din cauza punctelor de vedere diferite dintre Mişcarea Legionară şi Ion Antonescu atât în ceea ce priveşte politicile economice cât şi cele externe, precum şi de natură executivă, tensiunea dintre cele două părţi escaladează şi Antonescu decide să-i înlăture pe legionari din funcţiile de decizie, astfel încât pe 16 ianuarie 1941 el i-a destituit pe Constantin Petrovicescu şi pe Alexandru Ghica, pe primul din funcţia de ministru de interne, iar pe al doilea din cea de prefect al poliţiei. Legionarii nu acceptă să fie înlăturaţi şi ripostează, având loc evenimentele din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute ca „Rebeliunea Legionară”. Antonescu înnăbuşă rebeliunea, unii legionari sunt arestaţi şi condamnaţi (cca. 8 mii), alţii (cca. 700) reuşesc să fugă în Germania.^[3]

[modifică] Devastarea Templelor şi a Sinagogilor

Porunca de a incendia regiunele evreieşti a dat-o ministrul Iaşinschi şi cînd un fruntaş legionar a încercat să anuleze ordinul, de teama unui incendiu general al oraşului, i-a fost replicat de către Iaşinschi: „E prea târziu, incendiatorii au ieşit la drum...”

Raportul Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului din România a detaliat atrocităţile comise de către bandele de legionari:

La Templul Coral legionarii au ajuns în timpul rugăciunii de seară. Ei au oprit rugăciunea, l-au luat pe conducătorul rugăciunii, Ozias Copstik şi pe ceilalţi evrei la centrele lor de tortură după care i-au asasinat în pădurea Jilava. Legionarii s-au întors la Templu Coral cu un camion şi au început să încarce mobilier. Ei au spart casa de fier şi au furat tot ce au găsit. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la sinagoga Bet Midraş. La sfârşit le-au incendiat. Sinagoga de pe strada Atena şi sinagoga Bet El au fost distruse cu topoare, ciocane şi răngi de fier. Templul Unirea Sfântă a fost jefuit în dupăamiaza lui 21 ianuarie, după care legionarii au jefuit casele evreieşti vecine şi au sfârşit prin a se întoarce la templu ca să ardă cărţile sfinte (tora). O bandă de legionari a transformat Sinagoga Cizmarilor într-un centru de tortură. La Sinagoga Mare au lucrat două echipe, prima echipă a intrat cu revolvere în mâini, au jefuit pe credincioşi evrei care erau acolo şi i-au bătut până a venit a doua echipă care a distrus totul, a intrat în birouri şi în arhivă şi au ars documente istorice importante, vechi de sute de ani. Câteva lăcaşuri de cult n-au fost complet distruse: Templul Coral n-a ars în totalitate deoarece vandalii n-au avut destulă benzină, iar la Sinagoga Mare servitoarea creştină care lucra acolo, Lucreţia Canjia, s-a rugat în genunchi de legionari ca sinagoga să nu fie incendiată, amintindu-le că nu aşa se poartă creştini credincioşi. Până la urmă, banda a renunţat la incendierea locului. Sinagoga Mică-Cahal Cicu n-a fost incendiată deoarece vecinilor le-a fost frică să nu ajungă focul şi la casele lor, însă vandalii au distrus tot ce au putut.

Cea mai frumoasă sinagogă din Bucureşti şi din toată România, sinagoga Sefarzi Cahal Grande a fost arsă până la temelii. Pe 21 ianuarie, o trupă legionară, condusă de preotul Brigadeu,s-a fortificat în templu, aşteptând represaliile armatei, însă aceasta nu a venit. În acest timp, legionari au începuti să devasteze templul în care erau opere de artă evreiască din cele mai frumoase din Europa. Cărţile de religie, biblioteca antică şi sulurile de Tora au fost adunate în centrul templului şi au fost arse. În seara zilei de 22 ianuarie, o altă bandă a revenit cu o cisternă de benzină, dând foc clădirii. Mai apoi au oprit pompierii, nepermiţându-le să stingă focul. Anchetatorul militar Vlădescu povesteşte ce a văzut cu ochii lui: „...Templul spaniol semăna cu o torţă gigantică care lumina lugubru cerul capitalei. Legionarii dănţuiau drăceşte în bătaia focului, cântând aria «tinereţii legionare» în timp ce izbeau, în furia lor sălbatică, cu tocurile ciubotelor, trei femei despuiate, pentru a le da pradă flăcărilor. Nenorocitele victime, în dureroasa lor disperare, tăiau văzduhul cu urlete de sfâşietoare durere”.

[modifică] Centrele de tortură

La data de 20 ianuarie 1941 Legiunea operase arestări în masă ale membrilor minorităţii evreieşti, care au fost duşi la Prefectura de poliţie a Capitalei. Aproape două mii de evrei de ambele sexe şi de vârste diferite (între 15 şi 85 de ani) au fost deţinuţi abuziv şi apoi duşi la cele paisprezece centre de tortură ale Legiunii (posturi de poliţie, Prefectura Bucureşti, sediul Legiunii, ferma lui Codreanu, primăria comunei Jilava, clădirile evreieşti ocupate, abatorul Bucureşti). Printre arestaţii se aflau şi evrei înstăriţi sau angajaţi ai unor organizaţii publice evreieşti. Abatorul din Bucureşti a fost locul celor mai atroce torturi. În ultima zi a rebeliunii, cincisprezece evrei au fost duşi la Prefectura Bucureşti, unde au fost torturaţi şi/sau împuşcaţi. Procurorul militar numit de Antonescu să investigheze evenimentele a raportat că a recunoscut trei cunoştinţe printre cadavrele "torturate cu profesionalism" (avocatul Millo Beiler şi fraţii Rauch). El a adăugat: "trupurile celor ucişi la abator au fost atârnate de ceafă, în cârligele folosite de parlagii". Secretarul lui Mihai Antonescu a confirmat descrierea procurorului militar şi a adăugat că unele dintre victime au fost agăţate în timp ce erau încă în viaţă, pentru a permite torţionarilor "să ciopârţească trupurile lor".

Se susţine, pe baza unor documente discutabile, că în centrele de tortură legionari sau agenţi infiltraţi printre legionari ar fi obligat pe evrei să predea bunurile lor ascunse, bijuterii, bani, acţiuni. După ce storceau de la evrei tot ce puteau i-au obligat să semneze pe scrisori de sinucidere.

Unii autori afirmă pe bază de documente că evenimentele de la abatorul din Bucureşti au fost invenţia lui Ion Antonescu pentru a discredita Mişcarea Legionară, şi că această minciună a fost preluată ulterior şi de comunişti cu acelaşi scop. Atât patronii evrei ai abatorului, cât şi angajaţii de acolo au dat dezminţiri, spunând că nu a existat niciun masacru. Mai mult, victimele erau români împuşcaţi pe stradă de armată în timpul confruntărilor care au avut loc. Între aceştia erau chiar şi legionari. Cadavrele au fost duse la abator pentru a nu mai rămâne abandonate pe stradă^{[4] [5]}.

Cunoscutul scriitor Virgil Gheorghiu consemnează în “Memorii” (Ed. Gramar 1999, pag. 523-524) următoarele: “În imensa sală a abatorului unde boii sunt agăţaţi cu cârlige pentru a fi spintecaţi, erau suspendate acum cadavre de oameni goi. Era un spectacol oribil care întrecea în cruzime orice imaginaţie ….. Pe unele cadavre era însemnat cuvântul “CUŞER”. Erau cadavre de evrei …… Sufletul mi-e murdărit. Mi-e ruşine de mine însumi. Ruşine, pentru că sunt român, ca acei criminali din Garda de Fier.” Sfinţia sa fost urmărit toată viaţa de evreimea organizată, şi acuzat de antisemitism^{[necesită citare]}. Nu se poate cita selectiv din opera sa remarcabilă, fără a se cita pentru echilibru "Ard Malurile Nistrului" în care crimele evreilor contra românilor în Basarabia sunt descrise cu ochiul reporterului din prima linie.

Tot Părintele Virgil Gheorghiu, în capodopera intitulată "Tatăl meu, preotul, care s-a urcat la cer. Amintiri dintr-o copilărie teologică", Deisis, Sibiu 2003, îngrijiri, cuvânt înainte de diac. Ioan I. Ică jr, cu grafică apoi splendidă traducere din De la 25ème heure à l'heure éternelle : d-na Maria-Cornelia Ică Jr ISBN 9739344828, pp. 150 sq. explică :

"Pentru faptul de a fi descris cum şi cine ("cetăţenii" "români" - evrei trădători ai neamului românesc şi agenţi ai puterilor străine - bolşevicii Rusiei anti-creştine - n. n.) a profanat la Chişnău capela liceului meu, unde m-am rugat în toată adolescenţa mea, am fost ars la foc mic, şi mai sunt ars încă şi astăzi..."

Referitor la "Cazul Abatorul", Mişcarea Legionară prezintă ca dovadă cartea "Martiriul evreilor din România în perioada 1940-1944" publicată la editura evreiască Hasefer, unde nu se pomeneşte nimic despre acest episod^[6].

[modifică] Statistica

În evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 au fost devastate, ca urmare a confruntărilor de stradă, atât magazine şi clădiri româneşti, cât şi evreieşti. Potrivit ziarului "Universul" din 6 februarie 1941 care a furnizat date puse la dispoziţie de autorităţi, au fost 490 de victime (morţi şi răniţi) dintre care 346 de români şi 144 de evrei^[7].

Conform opiniei evreilor, s-au numărat 120 de cadavre de evrei şi încă 5 evrei au fost daţi dispăruţi (se presupune că şi ei au murit).^{[necesită citare]}

Potrivit Mişcării Legionare cei 120 de evrei ucişi în timpul haosului din Bucureşti ca urmare a crizei de autoritate instaurată în acele momente, au fost victimile unor grupuri de hoţi şi prădători care apar totdeauna în momentele de criză. Conducerea Mişcării Legionare nu a fost implicată în niciun fel în aceste crime şi nu a dat niciun ordin în acest sens^[8].

Au fost devastate grav 1.274 prăvălii, ateliere şi apartamente evreieşti în Bucureşti.

După ce a învins rebeliunea, armata a adunat 200 de camioane cu ceea ce au jefuit legionarii de la evrei, afară de bani şi bijuterii.

Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a evaluat pagubele la suma de 383 milioane lei.

[modifică] Infirmarea „Pogromulului de la Abator”

Profesorul universitar, Director al Abatorului, Radu Ieftimovici, spulberă legenda comunistă privitoare la „pogromul de la Abator” din ianuarie 1941:

„Primele mistificări privind acest subiect, aparţin ziaristului sovietic Ehrenburg în 1945, (într-o conferinţă la Atheneu)^[9], aplaudat de Ion Călugăru, Mihail Sadoveanu, C. I. Parhon, Traian Săvulescu ş.a., dând mână liberă lui Nicolski şi Drăghici pentru exterminarea care a urmat. Au continuat cu acuze dl. Sandu David, preşedintele uniunii Asociaţiilor de Scriitori din Statul Israel, iar dintre români: Marin Preda, Sergiu Nicolaescu ş.a., au colaborat prin scenarii folclorice comuniste acuzând fără dovezi. În anul 1946, procuratura comunistă se ocupa de Abator. Sunt chemaţi toţi medicii şi muncitorii angajaţi la abator în anul 1941. Faptele sunt întoarse pe toate feţele, se caută neapărat vinovaţi sau ţapi ispăşitori, dar nu se găsesc şi procuratura este obligată să închidă dosarul. Dintre cei audiaţi, doar măcelarul Horwat crede în pogrom, însă el nu era angajat al abatorului în 1941. În schimb, tinichigiul Segal, evreu, de bună ţinută morală, prezent acolo în 1941, declara că nu a existat nici un pogrom. Cel cu declaraţia falsă, măcelarul, după câteva luni a fost numit în postul de director al abatorului. Angajaţii Abatorului Bucureşti, revoltaţi, au semnat o notă de protest împotriva mistificărilor pe aceasta temă în ziarele comuniste^[10]. Facsimilul acestui protest a fost înaintat ziarelor "Universul" şi "Dreptatea", dar nu a mai fost publicat deoarece aceste ziare au fost reduse la tăcere^[11].”

({{{2}}})

Iată, mai jos, desminţirea angajaţilor de la Abator în anul 1941^[12]:

„D E S M I N Ţ I R E
Subsemnaţii, medici veterinari şi funcţionari ai Abatorului Capitalei, luând cunoştinţă de articolele publicate de ziarele "România Liberă", "Tribuna Poporului" prin care se afirma ca în abatorul Capitalei au fost ucisi ovrei, şi de campania care se duce pe aceasta temă, de natură sa discrediteze instituţia şi oamenii ce o servesc, dăm cea mai categorică desminţire afirmaţiunilor făcute şi declarăm pe proprie răspundere că faptele enunţate mai sus sunt de domeniul fanteziei.
Urmează semnăturile (în număr de 37)^[13]”

({{{2}}})

Facsimilul scrisorii şi semnăturile au fost publicate în ziarul"Expres Magazin", Nr. 13, Aprilie 1992 (laolaltă cu declaraţiile prof. univ. Radu Ieftimovici), precum şi în "Almanahul Gazetei de Vest" în 1994. Documentul în original a provenit din arhiva ziarului "Dreptatea".

[modifică] Vezi şi

• Prigonirea evreilor în timpul guvernului legionar

[modifică] Note

1. ↑ S. Palaghiţa, Garda de Fier. Spre Învierea României (Buenos Aires, 1951), p.147.
2. ↑ Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941, Dr. Nae Nicolau
3. ↑ Pro Memoria, Rebeliunea legionară, Steliu Lambru
4. ↑ Săptămâna Roşie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p.32-38
5. ↑ Secretul sabiei de foc, Radu Mihai Crişan, p.30
6. ↑ Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941, Dr. Nae Nicolau
7. ↑ Săptămâna Roşie (Ediţia august 2006), Paul Goma, p.36
8. ↑ Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941, Dr. Nae Nicolau
9. ↑ http://www.fgmanu.net/istorie/falsul_pogrom.htm Falsul pogrom de la abator - explicarea falsificării
10. ↑ http://www.fgmanu.net/istorie/falsul_pogrom.htm Falsul pogrom de la abator - explicarea falsificării - document ce trebuie cu orice chip cenzurat
11. ↑ Zaharia Marineasa - "Pogromul de la Abator", in "Almanahul Gazetei de Vest - 1994", pag. 144
12. ↑ Zaharia Marineasa - "Pogromul de la Abator", in "Almanahul Gazetei de Vest - 1994", pag. 144
13. ↑ Zaharia Marineasa - "Pogromul de la Abator", in "Almanahul Gazetei de Vest - 1994", pag. 144

[modifică] Bibliografie

• he doctor Jean Ancel,History of the Holocaust, Yad VaShem, 2002
• ro Matatias Carp, Cartea Neagră, vol 1, Editura Diogene, 1996
• ro profesor Iaacov Geller, Rezistenţa spirituală a evreilor români în timpul Holocaustului, Editura Hasefer, 2004
• ro Paul Goma - Săptămâna roşie - eseu - ianuarie 2007.
• ro „Falsul pogrom”

[modifică] Legături externe

• ro "Din istoria poliţiei române" Capitolul V - Florin Şinca inspector principal în cadrul I.G.P.R.
• en ro Raportul Comisiei pentru studiul Holocaustului din România
• ro Radu Ioanid, Pogromul de la Bucureşti
• en Testimony on the Bucharest pogrom Excerpt from the Long Balkan Night by Leigh White - Charles Scrinber's Sons 1944
• ro Holocaustul din România - cadavre evreieşti fotografiate la Morgă în timpul rebeliunii şi fotografie de sinagogă vandalizată.
• Paul Goma - Săptămâna roşie - eseu - ianuarie 2007
• Radu Mihai Crişan - Secretul sabiei de foc
• Generalul Antonescu – autorul loviturii de stat din ianuarie 1941
• „Falsul pogrom de la abator”
• Un martor din familia Guttman
• Al doilea martor din familia Guttman