Poluare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Se vorbeşte despre poluare a mediului, când una sau mai multe sau amestecuri de substanţe străine sunt prezente în mediu, în cantităţi sau pe o perioadă care le face periculoase pentru oameni, animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol sau vătamarea, activităţii sau bunăstării persoanelor. ( definiţie dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii - O.M.S.)

Poluarea poate fi

• naturală (polenul plantelor şi florilor, care provoaca alergii, emisii vulcanice naturale, etc.) şi
• artificială (ca urmare a intervenţiei umane - materii chimice reziduale, deşeuri industriale, gaze de eşapament, deversări accidentale, etc.), aceasta din urmă producându-se datorită depăşirii capacităţii de autoepurare.

În prezent, majoritatea produselor sunt obţinute prin prelucrarea unor materiale brute şi au ca rezultat, în afară de produsul finit, numeroase deşeuri mai mult sau mai puţin toxice, care afectează la diferite niveluri învelişul terestru. Efectele poluării sunt resimţite până pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în ultimul deceniu al mileniului II, excesele civilizaţiei noastre au provocat mediului natural pagube mai mari decât într-un mileniu. Milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite inerte pe vecie, în paralel cu alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie, devin improprii cultivării datorită tot acţiunii omului. De când omul a început să lupte împotriva naturii, suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul avansează într-un ritm accelerat.

Din cele 14-16 miliarde de tone de dioxid de carbon lansate anual în atmosferă prin arderea combustibililor, plus cele provenite din respiraţia oamenilor şi animalelor, două treimi sunt absorbite de păduri, acei "plămâni verzi" ai Pământului, cărora le datorăm atât de mult. De asemenea, pădurea este menită să asigure cerinţele de agrement şi turism, tot mai accentuate în condţiile vieţii moderne, ambianţa biofizică indispensabilă localităţilor balneoclimaterice, conservarea multor specii de plante şi animale foarte utile etc. Într-un cuvânt, fără păduri suficiente, dezvoltarea şi, la urma urmelor, viaţa însăşi nu sunt posibile. În condiţiile în care rămân de răscumpărat faţă de pădure greşeli multe şi vechi, când un singur automobil, parcurgând 1000 de kilometri, consumă o cantitate de oxigen suficientă unui om pe timp de un an, iar râurile dezlănţuite fac tot mai mari ravagii, spălând nemilos ce a mai rămas din fertilitatea solului, exploatarea neraţională a resurselor forestiere a devenit un lux prea scump.

Paleta surselor de degradare a solului este vastă, însă partea cea mai vizibilă şi aflată la îndemâna înţelegerii oricui, priveşte acumularea unei enorme cantităţi de reziduuri de tot felul. Imaginea haldelor de deşeuri din jurul uzinelor şi impresionanta producţie de gunoi din centrele urbane sunt numai două din aspectele acestui fenomen nociv. Gunoi a existat dintotdeauna, dar noţiunea aceasta, ca şi atâtea altele, şi-a modificat serios conţinutul. Pentru gospodăriile tărăneşti tradiţionale şi deci pentru localităţile rurale, gunoiul însemnă aproape exclusiv resturi vegetale nefolosite de animale, care putrezeau în câteva luni, pentru ca iarna sau primavara să fie împrăştiate pe câmp pentru fertilizare. Există practic o reciclare naturală completă ce se consumă aproape la fel şi în perimetrul oraşelor, ale căror periferii nu se deosebeau cine ştie cât de felul de viaţă de la sate.

Cu totul altfel stau lucrurile într-o lume a industrializării şi urbanizării vertiginoase, când doi din cinci locuitori ai globului trăiesc deja în oraşe - faţă de unul din şapte la începutul secolului. În plus, proliferează oraşele mari şi foarte mari, ajungâdu-se ca acelea cu peste un milion de locuitori să depăşească 200. Ori, după calcule aproximative, fiecare locuitor din oraşele europene "produce" mai bine de 1.5 Kg de gunoi pe zi, iar în S.U.A de vreo trei ori mai mult. De obicei, drumul gunoiului sfârşeşte la periferia oraşului, în gropi existente, sau pe locuri virane, unde se acumulează în grămezi imense, acceptate ca servituţi inevitabile, urâţind peisajul, poluând solul, aerul şi apele subterane. Şi mai grav e că o bună parte din aceste gunoaie, îndeosebi materialele plastice, sunt extrem de rezistente la acţiunea bacteriilor şi practic, nu se reciclează pe cale naturală. Prin arderea a aproape opt miliarde de tone de combustibil convenţional se aruncă anual în atmosferă aproximativ un miliard şi jumătate de tone de cenuşă, praf şi gaze. Pe lângă arderea combustibililor - cărbune, petrol, lemn, gaze naturale - probleme asemănătoare creează şi alte industrii, îndeosebi cea chimică, metalurgică, unele ramuri constructoare de maşini, industria alimentară etc. - ca şi circulaţia automobilelor, avioanelor, trenurilor,vapoarelor şi a altor mijloace de transport.

Abstracţie făcând unele unităţi industriale plasate în plină natură, grosul poluării atmosferice provine din oraşe, căci apariţia industriei fie are loc în oraşe, fie creează ulterior oraşe. Aşa că primele victime sunt orăşenii. Există de acum un număr apreciabil de "infernuri ecologice", perimetre urbane unde noxele industrializării se fac simţite prin efecte combinate : aer viciat, zgomot, aglomeraţie. În asemenea locuri - cum sunt oraşele Sao Paulo, Ciudad de Mexico, Detroit, Calcutta, Los Angeles, New York - procentul de îmbolnăviri ale căilor respiratorii, inclusiv cancerul pulmonar, este de câteva ori mai mare, înregistrându-se, de asemenea diverşi alţi factori de risc pentru sănătatea oamenilor, şi nu numai a acelora ce locuiesc la oraşe. Abordând această problemă, specialiştii consideră că, pe lângă reducerea prin toate mijloacele a surselor de poluare şi dacă se poate, chiar eliminarea totală a unora dintre ele, însănătoşirea aerului este de neconceput fără aportul decisiv al ariilor verzi.

La prima vedere, pare paradoxal să vorbim de nevoia asigurării apei pe o planetă care dispune de atata apă, încât s-ar putea inunda complet cu un strat de 3 km grosime. Problema e că 97% din apa globului este sărată, iar din restul de 3% cea mai mare parte se află în gheţari. Rezultă că populaţia lumii are la dispoziţie pentru consumul personal şi pentru activităţile sale economice numai în jur de 1 la sută din volumul de apă dulce, respectiv cea din râuri, fluvii, lacuri şi din unele pânze freatice. Chiar şi aşa, ar fi mai mult decât suficient pe ansamblu, numai că, aşa ca şi la alte capitole ale înzestrării naturale, apa e foarte neuniform repartizată pe întinderea globului, iar o mare parte din ea este de acum puternic poluată. În ansamblul poluării, ponderea apelor uzate - menajere şi industriale - este covârşitoare.

Dacă la poluarea aerului "imaginea-simbol" este oferită de arborii "perforaţi" de "ploile acide", la poluarea apei caracteristice ar putea fi considerate "mareele negre", adică poluarea practic continuă cu petrol a mărilor şi oceanelor lumii, aceasta având efecte dezastroase asupra florei şi faunei marine.