Pompiliu Eliade
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Pompiliu Eliade (n. 1869, d. 1914) a fost istoric literar român.
[modifică] Date biografice
S-a născut la Bucureşti. În 1891 a absolvit Facultatea de litere şi filosofie cu teza Silogismul şi adversarul său Herbert Spencer. În perioada 1892–1895 s-a aflat în capitala Franţei, la École Normale Supérieure, ca bursier Hillel. În 1898 şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu lucrarea De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie: Les Origines (Ernest Leroux Editeur, 1898; Influenţa franceză asupra spiritului public în România: Originile, Editura Univers, 1982). Tot pe linia istoriei mentalităţilor a scris studiul Histoire de l'esprit public en Roumanie au dix-neuvième siècle, apărut în două volume la Paris (1905 şi 1914). Ca profesor suplinitor (1900), ulterior titularizat (1904), de limba şi literatura franceză la Facultatea de litere din Bucureşti şi-a publicat prelegerile în cartea Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte (1903; Editura Dacia, 1978) şi cele trei studii comparatiste: Filosofia lui La Fontaine (1901), Grigore Alexandrescu şi dascălii săi francezi (1904) şi Cu privire la Maurice Maeterlinck (1912).
A făcut cronica literară şi dramatică în revista bucureşteană L'independence roumaine; articolele au fost adunate în Causeries litteraires (3 vol., 1903). A fost directorul Teatrului Naţional (1908–1911). Ca deputat din partea PNL (din 1907), a rostit în Cameră câteva discursuri memorabile, ulterior publicate. A făcut parte din Consiliul permanent al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A fost membru al Ateneului Roman şi membru corespondent al Academiei Române (din 1912).
