Rembrandt van Rijn
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Rembrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606, Leiden - d. 4 octombrie 1669, Amsterdam), pictor olandez din secolul al XVII-lea, considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru şi pentru desenele şi gravurile sale. A trăit în epoca ce s-a numit vârsta de aur olandeză, timp în care cultura, ştiinţa, comerţul şi influenţa politică a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri şi peste 2000 desene. Maestru al tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care şi-a putut permite să amestece noroiul cu strălucirea ochilor, focul cu cenuşa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar roz sau bleu deschis" (Élie Faure).
Cuprins |
[modifică] Biografia
[modifică] Tinereţea şi anii de ucenicie
Rembrandt a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn şi al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre toţi fraţii săi, el este singurul care învaţă să scrie şi să citească într-o şcoală latină; în 1620 se înscrie la universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt îşi începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învaţă aici tehnica picturii. Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeştri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinţii săi să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecţionează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise în Italia şi era influenţat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deşi studiază la el numai şase luni, Rembrandt preia de la Lastman stilul narativ şi modul de reprezentare a stărilor sufleteşti la figurile înfăţişate. Însă înainte de orice, descoperă tehnica clar-obscurului.
Rembrandt părăseşte Amsterdamul pentru a-şi deschide la Leiden un atelier propriu. I se alătură Jan Lievens, un talentat pictor, şi el elev al lui Lastman. În atelierul lor comun sunt atraşi numeroşi clienţi, printre care şi cunoscutul umanist Constantin Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei,Henric Frederic de Orania Probabil sub influenţa lui Huygens, care-i recunoscuse talentul, Rembrandt se hotărăşte să se stabilească la Amsterdam, ştiind că marele oraş olandez este în măsură să ofere talentului său condiţiile de care în Leidennu ar fi putut beneficia.
[modifică] Perioada de glorie în Amsterdam
Rembrandt se stabileşte la Amsterdam în 1633. Graţie renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van Uylenburg îi propune să-şi deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obţine o primă comandă importantă, Lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Tabloul este o lucrare de maestru şi Rembrandt pătrunde în cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui Huygens, tabloul intitulat Patimile Domnului.
În 1634se căsătoreşte cu Saskia van Uylenburgh, verişoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce şi o zestre de 40.000 de florini. Tânăra pereche se stabileşte în cartierul elegant ,cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt îşi instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o zonă a oraşului Amsterdam pulsând de viaţă, ceea ce a influenţat paleta de culori a maestrului.
Soţii Rembrandt sunt extrem de afectaţi de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naşte Titus. Copilul se bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare la 14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat Rondul de noapte, ajunsge în culmea gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori în tablourile sale.
Ultima perioadă a vieţii Rămas văduv, Rembrandt angajează o educatoare pentru fiul său, Titus. În 1646, acestă sarcină va fi luată de Hendrickje Stoffels, care îndeplineşte un rol dublu, acela de educatoare şi de ibovnică. Pictorul este din nou foarte îndrăgostit, trăiesc ca soţ şi soţie, dar nu se căsătoresc oficial. Justiţia ecleziastică îi acuză de imoralitate, citându-i în proces. Încălcând normele legale în vigoare în Olandasecolului al XVII-lea, Hendrickje mai trăieşte nouă ani alături de artistul tot mai bătrân şi mai izolat de lume. Creditorii îl urmăresc tot mai insistent, relaţiile artistului cu beneficiarii se deteriorează şi ele. În 1656 Rembrandt este ruinat. Colecţia sa de artă este scoasă la licitaţie şi vândută, operele îi sunt împrăştiate. Cu toate acestea îşi continuă munca de creaţie. Din această ultimă perioadă datează Sindicii postăvarilor 1662, o serie de autoportrete, Logodnica evreică 1665. Hendickje moare în 1663. De acum încolo Titus se îngijeşte de părintele său, dar şi el moare în 1668, cu un an înainte de sfârşitul tatălui său.
Rembrandt se stinge din viaţă la 14 octombrie 1669într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat.
[modifică] Din operele lui Rembrandt
[modifică] Lecţia de anatomie a doctorului Tulp
Tabloul Lecţia de anatomie, pictat în 1632, l-a făcut celebru pe Rembrandt. Lucrarea este o operă care se încadrează în genul pictural de grup tradiţional (în cazul de faţă este vorba de breasla chirurgilor). Rembrandt, însă, nu numai că nu respectă regulile unor asemenea compoziţii, dar le şi perfecţionează în chip strălucit. Pentru a prezenta prelegerea doctorului Tulp, care execută disecţia unui cadavru, artistul se comportă ca un regizor. Alege o construcţie tip piramidă, care înviorează scena prezentată, dându-i o tentă teatrală. După mai bine de două decenii, artistul înregistrează un nou succes, de data aceasta cu tabloul intitulat Lecţia de anatomie a lui Johan Deyman.
[modifică] Ospăţul lui Baltazar
În tabloul Ospăţul lui Baltazar (ca.1635), Rembrandt înfăţişează spaima lui Nabucodonosor în clipa în care mâna lui Dumnezeu lasă următorul mesaj în ebraică: mane, tekel,fares ("numărat, cântărit, împărţit"), ceea ce el nu înţelege, simţindu-i însă sensul tragic (regatul său va fi divizat mai târziu între mezi şi perşi). Acest episod din cartea Profetul Daniel se desfăşoară în timpul unui ospăţ al lui Baltazar. Oaspeţii beau din cupele de aur jefuite din templul de la Ierusalim Spaima de pe chipul comesenilor este evidentă la femeia şi la bărbatul din partea stângă a tabloului.
[modifică] Rondul de noapte
Tabloul Rondul de noapte 1642, considerat astăzi o capodoperă, a constituit la vremea sa un scandal. Comandantul Frans Banning Cock ar fi dorit să iasă mai mult în evidenţă în acest uriaş tablou. Ori, Rembrandt s-a concentrat mai mult asupra acţiunii însaşi, decât asupra înfăţişării figurilor; pentru el tema este defilarea, mişcarea, acţiunea neobişnuită, şi nu tabloul colectiv tradiţional al unui grup. Puternicele contraste de lumină şi culoare, jocul fin al mişcării trupurilor, umbrelor şi rechizitelor înviorează excepţional scena, leagă figurile între ele, alcătuind parcă din acestea o compoziţie de lumini. "Vrăjitor, Rembrandt e capabil să facă din noapte zi." (Eugène Fromentin). Prin analiza cu raze Roentgen realizată în 1975 s-a dovedit că lacul, menit să protejeze opera ce înfăţişează o acţiune care se desfăşoară la lumina unei după-amiezi târzii, se închide cu trecerea timpului, producând iluzia unei scene nocturne.
[modifică] Tablouri inspirate de Hendrickje Stoffels
Tabloul intitulat Batşeba, după numele unui personaj biblic, zugrăveşte acea clipă a incertitudinei şi frământării pe care Batşeba o trăieşte, ispitită fiind de de regele David al Izraelului. Privirea serioasă şi mâna - ţinând scrisoarea de dragoste a lui David - sunt cea mai bună mărturie privind îndoielile trăite în realitate de Hendrickje. Frumuseţea ei o putem descoperi şi în femeia care se pregăteşte să facă baie într-un râu (pictură din 1654, aflată la National Gallery, Londra).
[modifică] Autoportretele lui Rembrandt
Rembrandt a pictat foarte multe autoportrete: în total sunt peste 50 de tablouri şi încă mai multe desene şi gravuri. Pe primul dintre acestea l-a pictat în 1625, când nu împlinise încă douăzeci de ani, şi continuă această tradiţie în tot cursul vieţii, până la moarte. Cercetând autoportretele lui Rembrandt, putem fi martorii evoluţiei sale artistice. Materialul pictural, neted la început, se îngroaşă mai târziu, factura devine tot mai bogată. În seria sa de autoportrete, Rembrandt dovedeşte neîncetat că e pictor şi că trăieşte numai prin pictură.
[modifică] Şcoala lui Rembrandt
În ciuda faptului că spre sfârşitul vieţii a fost chinuit de multe griji şi de sărăcie, Rembrandt nu a fost geniul solitar şi neînţeles al epocii sale. În atelierul său pictează numeroase tablouri, al căror stil este preluat de tinerii pictori care studiază acolo. Elevii săi învaţă arta picturii copiind operele maestrului, ceea ce face ca în comerţul de artă să pătrundă "Rembrandt-uri false". În cadrul unui program de cercetare iniţiat şi condus de specialişti olandezi, s-a constatat că, dacă la începutul secolului al XX-lea erau atribuite lui Rembrandt circa o mie de lucrări, astăzi sunt considerate ca fiind opere autentice ceva mai mult de o treime din acestea. Printre discipolii lui Rembrandt sunt de menţionat: Gerrit Dou 1613-1675, Govaert Flink1615-1660 şi mai ales Carel Fabritius 1622-1654 din Delft, fără îndoială cel mai talentat dintre elevii săi, mort de tânăr într-un accident.
