Sfatul domnesc
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sfatul domensc era o instituţie formată din marii boieri, cu şi fără dregătorii, care împreună cu clerul înalt, luau parte la conducerea ţarii, alături de domn. Actele domniei nu aveau putere dacă lipsea acordul membrilor sfatului, care apar în documente în partea finală, în aşa numita listă de martori.
Sfatul domnesc avea circa 20-30 de membri în Moldova şi 10-15 în Ţara Românească. Ordinea menţionării în documente indică locul în cadrul sfatului domensc al fiecărui membru. De obicei marii proprietari de pământ erau primii membri ai sfatului. Alături de membrii familiei domneşti, aceştia purtau titlul de pan sau jupan în Moldova, iar în Ţara Românească, de vlastel sau vel. Mărturia acestor mari proprietari feudali era însoţită uneori şi de cea a fiilor lor, dovadă a continuităţii stăpânirii moşiilor. Dregătorii nu menţionau mărturia fiilor lor, deoarece demnităţile nu erau ereditare.
Sfatul domensc îl asista pe domn în toate chestinile importante de politică internă şi externă.
Atribuţiile sfatului domensc erau politice, fiscale şi judecătoreşti şi se manifestau cu ocazia: confirmării sau dăruirii unei moşii, judecăţilor (domnul nu putea judeca fără sfat), încheierea acordurilor cu ţările străine.
Ştefan cel Mare a întărit puterea domnească, introducând în Sfatul domnesc şi pe pârcălabii cetăţilor, (care erau numiţi tot de domn).
La finalul secolului al XVI-lea Sfatul domnesc a început să se cheme divan, sub influenţa otomană.
Sfatul domnesc nu trebuie confundat cu marea adunare a ţării (sobor), care reprezenta toate stările oamenilor liberi.
