Victor Vlad Delamarina

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Victor Vlad Delamarina (31 august 1870 - 15 mai 1896) este un poet şi scriitor român născut în Satul-mic, azi localitatea Victor Vlad Delamarina, de lângă Lugoj, judeţul Timiş. S-a remarcat prin poeziile sale scrise în dialect bănăţean.

[modifică] Viaţa

S-a născut la Satu-Mic, unde tatăl său, Ion Vlad, era pe atunci prim-pretor. Mama, Sofia Vlad, născută Rădulescu, provine dintr-o familie de intelectuali din satul Chizătău înrudită cu familia Bredicenilor. În 1876 este înscris direct în clasa a doua, şi pe parcursul anilor schimbă diverse şcoli din Lugoj. În 1881 este înscris la gimnaziul din oraş.

Anul 1882 îl va marca pe scriitor prin moartea despoticului său tată. Acum, mama sa se va muta la Bucureşti împreună cu cele trei fiice, iar Victor va rămâne la Lugoj în grija bunicilor materni şi a unei mătuşi. Poetul visează să intre la şcoala militară: „Planul meu este să întru în şcoala militară din România”

În toamna lui 1884 copilul de numai 14 ani face cunoştinţă cu Bucureştiul: este înscris la Colegiul Sf. Sava. Aici are ocazia să-l cunoască Eliade Rădulescu, şi îşi descoperă pasiunea pentru desen. O clipă este tentat chiar să urmeze cursurile şcolii de desen. În vizită la şcoala de belle-arte, din Bucureşti este primit de Theodor Aman.

În 1885, în urma intervenţiilor unchiului său Constantin Rădulescu (medic la Bucureşti), este înscris la Liceul Militar din Craiova. Dar copilul sensibil nu va rezista mult tratamentului greoi la care erau supuşi viitorii ofiţeri, astfel, că în decembrie 1887, "unchiul Costi" îl transferă din nou, de data aceasta la Iaşi. Liceul ieşean se dovedeşte un mediu propice dezvoltării sale spirituale: face progrese vizibile la studii, în arta desenului se conturează formaţia sa morală. "Camarazii mei mă numeau deja poliglot, şi în dese ocazii ca să-mi facă complimente ajungeam la fraze ca acestea: <<Mă, bine de tine că ştii atâtea limbi!... Tu scrii, ia să vedem pe degete, româneşte, franţuzeşte, nemţeşte, ungureşte, italieneşte, ce vrei mai mult?>>"

Din 1890, timp de doi ani, urmează cursurile şcolii militare superioare din Bucureşti iar în 1891, vara, face o călătorie cu bricul Mircea pe Marea Neagră, prin Bosfor, pe Marea Egee. Pictează acuarele inspirate din peisajul marin.

În luna iulie 1892 este confirmat ofiţer şi îşi preia serviciul în primire ca sublocotenent de marină la Galaţi, apoi la Sulina, pe vasul Bistriţa. În 1893 face o călătorie mai lungă, bogată în impresii, pe crucişătorul Elisabeta.

În 1894, în ziarul timişorean „Dreptatea”, apar cele dintâi versuri şi note din călătoria pe bricul „Mircea”, semnate „Delamarina”.

În aprilie 1895 este înaintat la gradul de locotenent de marină. Bolnav de tuberculoză, şi agravândui-se boala, îşi ia un concediu mai lung şi este trimis de familie pentru tratament la sanatoriile de la Worishofen, Abbazia şi Meran.

Se pare că acum scrie însemnările autobiografice „Cartea vieţii mele”. Tot acum îşi definitivează acuarelele, pe baza schiţelor de călătorie, sperând din tot sufletul să devină pictor.

În aprilie 1896, simţindu-se tot mai slăbit, se întoarce din străinătate acasă. În drum spre Lugoj, poposeşte câteva zile la Budapesta, la Tiberiu Brediceanu, care îl înseninează cântându-i la pian melodii populare lugojene. La 3/15 mai 1896 încetează din viaţă la Pietroasa Mare, în apropiere de Satu-Mic Avea 26 ani. A doua zi, petrecut de consăteni, trupul său neînsufleţit este dus într-un car cu boi şi înmormântat la Lugoj.

[modifică] Opera

Una din cele mai faimoase poezii ale lui V.V.Delamarina este 'Ăl mai tare om din lume, din care selectăm:

Trîmbiţ, dobe, larmă, chihot,

Fluier, strîgăt, rîs şi ropot...

Şie să fie ? Şie să fie?

Iacă-n tîrg, "minajărie"!

O "comegie" d-a cu fiară

Şi-mprejur lumie şî ţară.

În căletcă, o măimucă

Baş ca omu mînca nucă;

Alta, blăstămată, şoadă,

Şă ţînea numa' în coadă

Ş-alcele, mînca-le-ar focu!

Nu-ş găsau o clipă locu.

Lupi, urşi, mîtă, oi, cornuce,

Fel dă fel dă joavini sluce;

Chiţorani, arişi şi vulturi,

Dă prîn lume, dîn ţînuturi

D-elea gîbe, d-elea rele,

Feri-mă, Doamne, dă iele!

Mulce-am văz't, pă bani, viedz bine.

Cum nu vege ori şî şine.

D'apăi l-am văzut anume

P-"ăl măi tare om dîn lume",

Care să juca cu leii

Si-i băcea dă-i lua tăti zmeii!

Cui l-o doborî-n tărînă

Işia că-i plăceşce-n mînă

O hîrcie d-a d-o sută

Fără dă nişi o dispută.

Dar cum mi ce puni cu neamtu,

Care-n ghinţ îţ rupe lantu?

Să loviau fişiorii-n coace:

"Şiine-i? Unge-i? Care poace?"

Cînd d-odată, - iacă-amaru!

Sandu Blegia, - tăbăcaru,

Să sufulcă şî tuşeşce,

Lîngă "comegianţ" să-opreşce...(...)

[modifică] Bibliografie

• Victor Vlad Delamarina, „Ăl mai tare om din lume”, Ed. Facla, Timişoara, 1972
• George Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Ed. Minerva, Bucureşti , 1985