Vuietul muntelui (roman)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

“Vuietul muntelui”, roman scris de scriitorul japonez Yasunari Kawabata, publicat pentru prima dată în limba japoneză în anul 1954, sub titlul “Yama no oto”. Prima ediţie publicată in romaneste a fost la Editura Minerva în anul 1973, în acelaşi volum cu romanul “Stol de păsări albe”. Cea de-a doua editie a fost publicata de catre Editura Humanitas in anul 2000, facand parte din colecţia “Cartea de pe noptieră”.

În “Vuietul muntelui” autorul aduce în prim-plan trăirile cele mai intime ale unui bărbat în vârstă, inclusiv sexualitatea sa restantă. Ca peste tot în opera lui Kawabata, femeia, în ciuda frumuseţii, a fragilităţii ei, sau poate tocmai din această pricină, este înfăţişată în postura subordonată a fiinţei capabile de un devotament nemărginit, dar nerăsplătită de fidelitatea masculină care i s-ar cuveni. Pe fundalul unui decor senin, echilibrat, al naturii, aparent indiferente la frământările oamenilor, este strecurată cu măiestrie neliniştea personajelor.

Naratorul romanului îl găsim în persoana lui Ogata Shingo, cuprins de o spaimă nelămurită, de prevestiri care îl copleşesc treptat şi îl cufundă în melancolie. Epicul, plasat după cel de-al doilea război mondial, se desfăşoară atât în casa lui Shingo din Kamakura cât şi în Tokyo, locul unde Shingo, împreună cu fiul său, Shuichi, lucrează la aceeaşi întreprindere. Încă din primele pagini autorul introduce personajele principale ale romanului: Yasuko, soţia scundă şi robustă a lui Shingo, în vârstă de 62 de ani; Fusako, sora lui Shuichi, precum şi pe Kikuko, soţia lui Shuichi.

Romanul este presărat de imagini din trecut pe care Shingo şi le aminteşte cu ocazia unor stimuli prezenţi, cât şi de reflecţiile şi meditaţiile lui îndreptate asupra naturii şi lumii înconjurătoare. Astfel, cireşul înflorit, croncănitul unui uliu, înălţimea pinilor, dangătul clopotelor, zborul păsărilor pot fi pentru bătrân tot atâtea elemente impresionante ale naturii, realizând pentru cititor adevărate poeme în proză.

Un loc aparte îl ocupă visele acestui om, care, influenţate de atracţia lui din tinereţe pentru sora soţiei lui, trezesc în sufletul lui Shingo, poate pentru ultima oară, simţăminte erotice. Întotdeauna neclare, visele lui Shingo pornesc de la puternica atracţie pe care o simte faţă de nora sa, Kikuko. Dorind să înlocuiască soţul, care îşi petrecea timpul cu amanta din Tokyo, soţia fiului său devine pentru Shingo o prezenţă fără de care viaţa lui nu mai poate continua. Sentimentul reciproc pe care Kikuko îl nutreşte faţă de Shingo, îl va determina pe bătrân să încurajeze, până la un anumit punct, relaţia fiului său cu amanta.

Seria portretelor feminine din opera lui Kawabata este continuată în “Vuietul muntelui” prin Kikuko, de altfel centrul luminos al romanului. Kawabata vede în ea o fragilitate şi nevinovăţie dublate de o infirmă capacitate de a îndura, modestă şi tăcută, orice. Drama nespectaculoasă a lui Kikuko aduce o notă de poezie acestui roman al nerealizării. Măritată de numai doi ani, Kikuko suportă grosolăniile unui soţ insensibil, dar, despre gândurile ei autorul nu ne spune aproape nimic.

Complicaţiile în sânul familiei apar o dată cu reîntorcerea în familia natală a fiicei, Fusako, împreună cu cei doi copii ai săi, în urma despărţirii şi mai apoi a divorţului acesteia de soţ. Kawabata creionează caracterul lui Fusako în opoziţie cu cel al lui Kikuko. Neglijată de tată ei, părăsită de soţ, în sufletul lui Fusako vor creşte sentimente de ură atât faţă de tatăl ei cât şi faţă de cumnata sa. Aflând de avortul norei sale şi de copilul pe care-l aştepta amanta fiului său, Shingo îşi dă seama că poate chiar el este cel care a împins lucrurile la un astfel de rezultat tragic.

O vagă nelinişte acompaniază în subsol întreg romanul. Visele cu morţi şi visele erotice ale bătrânului, ca şi obsesiile lui de peste zi traduc o anxietate latentă, care se insinuează în fiecare pagină. Shingo simte că îmbătrâneşte, că i se aproprie sfârşitul. Memoria îi joacă feste, somnul îi devine din ce în ce mai agitat, pune întrebări care par “bizare” în ochii familiei. Comunicând, deci, mai bine cu natura înconjurătoare decât cu fiinţele umane de lângă el, Shingo aude vuietul muntelui: “Un vuiet ca al vântului îndepărtat, însă un zgomot de o forţă adâncă, un muget pornit din măruntaiele pământului.” Pentru el vuietul muntelui devine o chemare obscură către lumea de dincolo: “Îl străbătu un fior, ca şi cum ar fi fost anunţat că moartea era pe-aproape.”

Tatăl nu-şi înţelege fiul, fiul îşi neglijează nevasta, nora se simte mai aproape de tatăl soţului ei decât de toţi ceilalţi, o fiică se simte neglijată, o amantă este, dacă vrea - dar nu vrea, mai puternică decât o familie. Un bărbat aude vuietul muntelui, care acoperă şi stinge vuietul familiei. Sau poate că vuietul familiei îşi găseşte ecou în vuietul îndepărtat al muntelui.

[modifică] Bibliografie

Mihnea Voicu Simandan, Yasunari Kawabata: „Vuietul muntelui”, in „Contemporanul – ideea europeana” (An X, nr. 38 (519), 5 oct. 2000) si in „Buletinul de Arad” (An I, nr. 21, 5-11 octombrie 2000)