Vulturu, Constanţa

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Comuna Vulturu

[[Imagine:|80px|Stemă]] [[Imagine:|180px|Amplasare]]
Judeţ	Constanţa
Atestare	atestare documentare: 14 ianuarie 1854, conform unui document cuprins in voulumul "Documente privind istoria Dobrogei" (1830 - 1877), volum întocmit de Tudor Mateescu, Bucureşti 1975, pagina 196
Primar	Neculae Berbec, Partidul Naţional Ţărănist, din 1992, 1996, 2000, 2004
Suprafaţă	km²
Populaţie ([[|]])	767 de locuitori
Densitate	loc./km²
Amplasare
Sate
Cod poştal	{{{cod-poştal}}}
Sit web	ro [ ]
{{{note}}}

Vulturu este o localitate în judeţul Constanţa, Dobrogea, România. Comuna se numea iniţial Cartalu, cuvânt turcesc, care tradus în româneşte înseamnă vultur. Neoficial, locuitorii comunei utilizează ambele denumiri. Echipa de fotbal a comunei se numeşte "Viitorul Vulturu" şi în 2004 aceasta s-a calificat în divizia D.

Articol scris de Aura Cumita Waschke în ianuarie 2007 despre "Sărbătoarea zilelor comunei Vulturu"

Reînodarea tradiţiei şi perspectiva viitorului în satul dobrogean Comuna Vulturu

Aflată la 80 de km în nordul oraşului Constanţa, numărând 767 de locuitori, comuna Vulturu este o localitate ţărănească cu o istorie şi o tradiţie proprie, care o face să se deosebeasca de alte sate dobrogene. Departe de a cădea într-un patriotism local, sărbătoarea „Zilele comunei Vulturu“ desfăşurată în perioada 7-14 ianuarie s-a dovedit a fi o adevarată acţiune chiar din iniţiativa locuitorilor de a reanima viaţa satului. O călătorie cu maşina prin satele dobrogene iţi lasă de multe ori impresia că la sat nu se ntamâpla nimic. Şi totuşi, câtă viaţă se ascunde în spatele şoselei care travesează un sat.

Prin „Zilele comunei Vulturu“, s-au sărbătorit 153 de ani de atestare documentară a comunei. Sărbătoarea, iniţiată în 2004 de primarul comunei, Neculae Berbec, s-a constituit într-o manifestare culturală şi socială care contribuie în mod considerabil la recuperarea identităţţii de ţăran al satului dobrogean.

Prima atestare documentară a comunei Vulturu s-a realizat în 1854, pe 14 ianuarie, prin redactarea unui tacrir, în care se menţiona numele comunei, pe atunci Cartalu (tradus din limba turcă, cartalu înseamna vultur). Documentul a fost descoperit de profesorul de istorie Nicolae Moroianu din Medgidia cu mulţi ani in urma în volumul „Documente privind istoria Dobrogei“ (1830 - 1877) întocmit de Tudor Mateescu, Bucureşti 1975 (p. 196) şi înmânat primarului Neculae Berbec. Această descoperire de datare istorica a exitentei comunei Vulturu constituie o baza importanta a incercarii de mentinere vie si de perpetuare a identitatii culturale a „cartalenilor“. Prin urmare, comparatia mea a acestor zile cu muncile sociale realizate de membrii scolii gustiene la tara in perioada interbelica cu scopul de a reanima viata satului nu este fortata.

Participarea satenilor la organizarea acestor zile a creat un adevarat sentiment de solidaritate si de apartenta la o identitate culturala cartaleana. De-a lungul saptamanii au fost organizate concursuri de sah (11 inscrisi), de tenis de masa(11 inscrisi) si de table (20 de inscrisi) cu premii in bani, dupa cum urmeaza: premiul 1 a constat intr-o cupa a campionului si 1 milion de lei, premiul al doilea in 500.000 de mii de lei si premiul al treilea in 300.000 de lei. Reprezentativ pentru intreaga comuna a fost meciul de fotbal dintre cele doua echipe: Valea-Mocani si Dealul-Cojeni organizat in prima zi a festivitatilor. Acest meci a perpetuat in mod simbolic o traditie mai veche a rivalitaii dintre mocanii din vale si cojenii din deal, traditie care se lasa reflectata mai ales in obiceiurile de iarna ale satului. „Mocanii sunt ardelenii mai curati in toate sensurile cuvantului, iar cojenii sunt braileni si buzoieni - mai zurbagii“, dupa cum a afirmat Gheorghe Cojanu, presedintele echipei de fotbal a comunei „Viitorul Vulturu“.

Ziua de joi, dupa desfasurarea concursurilor de sah, table si tenis de masa, a fost dedicata tuturor satenilor, pentru ca programul de festivitate organizat in Caminul Cultural i-a reunit pe toti satenii. Intalnirea varstei a treia a fost un moment de bucurie pentru batranii satului., batranilor li s-a organizat o petrecere numai pentru ei, fiind cinstiti cu o masa bogata in bunataturi de unde nu au lispit sarmalutele, vinul de casa , tuica fiarta si cozonacii. Copii, sub indrumarea invatatorilor, au realizat un program de divertisment cu poezii si cantece pentru batranii satului. E impresionant sa vezi ca in spatele unei priviri adancite de ani si a tacerii senine nu se ascunde doar o viata intreaga de munca a pamantului si de incercari grele, ci si multa tinerete care vibreaza de viata la auzul unei sarbe taranesti. Batranii au fost invitati sa cante si sa danseze. Primarul comunei Niculaie Berbec, organizatorul acestor zile de sarbatoare a tinut sa precizeze importanta intalnirii pensionarilor: „Singuratatea omoara omul. Eu am fost profund impresionat cand am fost pe la batrani acasa ca sa impart invitatiile. Ei au nevoie de comunicare, ei au nevoie sa stea de vorba cu cineva. Nu ne trebuie geamlacuri cu termopane. Nu asta m-a interesat, ci sufletul omului. Omul are nevoie de comunicare. As vrea sa incetatenesc aceasta sarbatoare ca o traditie. Sa devina un obicei“.

Sezatoarea, un obicei atat de vechi in multe sate romanesti devenind adesea doar o frumoasa amintire, a reunit in incita Caminului Cultural femeile din sat. S-au depanat gheme, s-a scarmanat si s-a tors lana, s-a impletit, s-a crosetat, si s-au dansat multe hore. Sezatoarea a fost organizata de directoarea scolii generale cu clasele I – VII din comuna, Maria Berbec. Contributiile acestei femei la invatamantul din sat si prin extensie la resuscitarea culturala a vietii satului, implicandu-i in special pe copii si pe femei au fost premiate cu o diploma de excelenta acordata de Inspectoratul de evaluare institutionala Constanta, prin inspectoarea Adriana Gheorghe.

Printre realizarile Mariei Berbec amintesc crearea unui colt muzeistic al satului care a reusit sa-i implice pe sateni la conservarea obiectelor taranesti, relizarea unui album de istorie locala si a unui istoric al scolii. Albumul de istorie locala este, de fapt, un istoric al comunei care reuneste documente juridice, diplome acordate de-al lungul timpului locuitorilor satului, istorii orale ale veteranilor de razboi transcrise de elevi ai scolii generale din Vulturu.

Faptul ca exista astfel de initiative de a conserva istoria si obiceiurile locale nu printr-un imbold institutional ci dintr-o constiinta a locuitorilor de a apartine unei comunitati satesti reprezinta un model de reincarcare a propriei energii, de producere a unor valori care ii definesc si, prin urmare, de reproducere a propriei identitati. Eforturile Mariei Berbec care s-au concretizat in realizarea unei adevarate monografii a comunei Vulturu au fost apreciate si de Mrejeru Marinela, de la prefectura Constanta, prezenta si aceasta la sezatoare. „In momentul in care Romania este o tara europeana care priveste spre viitor, dumneavoastra ati reusit in aceasta seara sa impletiti aici trecutul si viitorul satului romanesc prin activitatile pe care le-ati creat.“

Sambata a fost prezentata la Biblioteca Comunala monografia localitatii, dupa care s-a desfasurat cross-ul comunei de la plancarta cea din deal cu numele comunei pana la cea din vale , devenit si acesta traditie. La concurs s-au putut inscrie toti locuitorii, fara limita de varsta. In ultima zi a festivitatilor a avut loc o slujba de comemorare a eroilor – comuna dovedeste un cult deosebit pentru eroi si in general pentru morti – apoi festivitatea de premiere a castigatorilor participanti la concursuri, seara incheindu-se cu un bal si un concurs de dans.

Perspectiva viitorului in comuna „Vulturu“, unde satenii se vad deja confruntati cu noile reglementari din agricultura in urma negocierilor prost purtate de guvern cu reprezentatii UE privind acest capitol, unde mentalitatea satenilor va suferi procese lente dar sigure de transformare a relatiei taran-pamant sau taran-animal, pare a fi tocmai aceasta reinnodare cu trecutul oarecum uitat, cu traditiile si obiceiurile care conserva identitatea la tara.

Aura Cumita Berlin, ianuarie 2007