Şcoala eleată

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Şcoala eleată sau Şcoala din Eleea a fost o şcoală filosofică presocratică din secolul V î.Hr. Cele mai multe surse îl citează ca întemeiator al şcolii pe Parmenide dar sunt şi altele care îl citează pe Xenofan din Colofon. Denumirea şcolii provine de la colonia Eleea din sudul Italiei, aproape de golful Neapole.

Referindu-se la eleaţi, Platon nu-l ia în seamă pe Xenofan, ci pe Parmenide^[1]. Apoi, s-a spus că Xenofan prin scepticismul, prin teologia lui nu poate fi socotit întemeietor al spiritualităţii eleatice. Alte surse spun că „începutul învăţăturii eleatice vine de la Xenopfanes din Colophon” iar „Parmenide a fost elev al lui Xenopfanes” ^[2].

Alţi reprezentanţi ai şcolii sînt Zenon din Eleea şi Melissos din Samos.

Pentru eleaţi nu există nimic altceva decît Existenţa (to einai) unică, indivizibilă, nenăscută şi nepieritoare, omogenă, nemişcată şi neexpusă dezvoltării şi transformării.

Filosofii din Eleea au fost influenţaţi de pitagorism, ei fiind numiţi uneori chiar „bărbaţi pitagoreici”. Teza lui Xenofan, totul este unu este de provenienţă pitagoreică. Însă totul lui Xenofan era considerat în acelaşi timp gîndire şi raţiune. ^[3]

Parmenide se întreabă cum este cu putinţă să gîndim existentul sau non-existentul? Noutatea în metoda de raţionament a lui Parmenide faţă de predecesorii săi, care intuitiv credeau că un lucru poate fi imposibil de gîndit dar nu încetează să existe, este că Parmenide evidenţiază legătura dintre gîndire şi existent. Gîndirea este identică cu obiectul gîndirii. Ceea ce nu există nu poate fi gîndit pentru că gîndirea are ca obiect ceva care există.

Zenon, prin metoda reducerii la absurd intenţionează să dovedească tezele parmenidiene şi îşi foloseşte dialectica împotiva celor care explică faptul că dacă ar exista un singur existent, ar rezulta din aceasta multe consecinţe ridicole. Negînd realitatea plurităţii, Zenon arată că ea este contradictorie. (v. Zenon)

Melissos susţinea principalele teze eleate şi a adus argumente noi în favoarea descrierii parmediene a realităţii dar cu cel puţin una din caracteristici a intrat în contradicţie cu Parmenide. (v. Melissos din Samos)