Neoplatonism
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Neoplatonism. Denumire dată fazei finale a tradiţiei platoniciene, inaugurată de gândirea lui Plotin, durând până în secolul VI d. Hr. când ultimul bastion platonician, Şcoala din Atena, a fost desfiinţată de împăratul bizantin Iustinian.
Cuprins |
[modifică] Termenul „neoplatonism”
Termenul de „neoplatonism” nu reprezintă o invenţie a neoplatonicilor ci este mult mai târziu, din secolul al XVIII-lea. El a fost aplicat de către istorici pentru a indica existenţa unei anumite dezvoltări în istoria a ceea ce, tradiţional, se numea „platonism” în mod indistinct.
Este prin urmare un termen metodologic sau didactic, un instrument modern de delimitare între platonismul precreştin şi cel de după Hristos.
Astăzi termenul este utilizat pentru a desemna, în consecinţă, acel segment al tradiţiei „platonice” care s-a dezvoltat în cultura păgână a Greciei elenistice în primele secole după Hristos, o tradiţie spirituală esenţialmente mistică dar distinctă de creştinism. Reprezentanţii acestei tradiţii se considerau ei înşişi platonicieni, asumându-şi însă o învăţătură diferită de ceea ce înţelegem azi prin „platonism” şi, mai ales, dezvoltând nucleul filosofiei platoniciene până la atingerea unui grad maxim de originalitate. Multe dintre textele pe care le utilizau, de altfel, crezându-le platoniciene, erau de fapt inautentice. Ei nici nu se fereau, în fapt, să apeleze chiar şi la texte epicureice sau aristotelice. Punctul de pornire al acestei tradiţii se situează în Egiptul elenizat, la Alexandria, astfel încât şi influenţele dinspre religiile orientale şi-au spus, la rândul lor, cuvântul. În concluzie, putem spune că neoplatonismul a fost o tradiţie care se autoidentifica drept „platonică”, fără a fi însă astfel în mod riguros. El poate fi totuşi înţeles dintr-o perspectivă contextuală, ca o ultimă sforţare a intelectualităţii greceşti non-creştine de a se reabilita şi de a rezista în faţa creştinismului, a cărui ofensivă începe, la un moment dat, să fie simţită ca o ameninţare la adresa spiritualităţii elene.
În al doilea rând, lumea filosofică elenistică eşuase în a prescrie la modul convingător ceea ce Stoicismul, Epicureanismul şi Stoicismul speraseră: a-i face pe oameni fericiţi. Creştinismul părea să aibă un succes crescând, deci intelectualii păgâni de limbă greacă au fost nevoiţi să apeleze la platonism, o filosofie respectată de creştini, pentru a-şi putea menţine un statut demn.
[modifică] Tradiţia platonică şi întemeierea neoplatonismului
După moartea lui Platon, în 347 î.Hr., conducerea Academiei a fost preluată de către nepotul acestuia, Speusip (407-339), apoi, din 339, de către Xenocrates. Aceştia au fost, într-un anumit sens, primii platonicieni. Ceea ce au făcut însă, în numele platonismului, într-un efort de sistematizare, poate sta sub acoperirea unui program mai puţin vizibil în dialogurile lui Platon. Ei au încercat o reducere a Formelor la două principii, Unul şi Diada. Xenocrates (396-314 î.Hr) va fi cel care va încerca să răspundă unor critici aristotelice, motiv pentru care poate fi considerat ca al doilea întemeietor al platonismului. Învăţăturile lui Platon ajung până la neoplatonicieni mai ales în forma lăsată de el. Printre altele, Xenocrate va redefini noţiunea de Idee, pentru a evita celebra dificultate a „firului de păr” din dialogul Parmenide: Ideile sunt, în noua lui definiţie, „cauze paradigmatice ale fenomenelor naturale fireşti” . Succesorul lui Xenocrate a fost Polemon (350-267 î.Hr), care împinge platonismul spre o sinteză cu influenţe stoice. Acestora le urmează reprezentanţii aşa-numitului Platonism Mediu, o perioadă de vreo cinci secole, caracterizată de sincretism filosofico-mistic, susţinut de doctrine în esenţă platonice dar cu serioase infuzii stoice, aristotelice, orientale, neopitagoreice. Este vorba de personaje destul de puţin cunoscute ca Arcesilaus, Carneades, Antiochus din Ascalon (130-68 î.Hr, în perioada activităţii sale Academia fiind deja pustiită, în urma căderii Atenei din anul 88, astfel încât Antiochus, la un moment dat singura autoritate în materie de platonism, predă lecţii într-un gimnasium, el încercând să apropie platonismul de aristotelism şi de stoicism), Aristus (fratele lui Antiochus, conducătorul şcolii până în anul 55 î. Hr), Posidonius din Apameia (135-50 î.Hr.), apoi Theomnestus din Naucratis (activ în anul 44 î. Hr), după moartea căruia centrul filosofiei platonice se mută la Alexandria, unde Heraclit din Tyr era deja activ în calitate de reprezentant al Noii Academii.
În Noua academie din Alexandria activează nume ca Eudorus, cel împreună cu care asistăm la completarea amalgamului de doctrine existent deja în Academia Medie cu infuzii neopitagoreice. Tot aici, filosoful evreu Filon din Alexandria (20 î.Hr. – 45 d.Hr.) propune, la rândul lui, ideea conform căreia platonismul şi stoicismul reprezintă cheia înţelegerii Vechiului Testament. Tot din Alexandria provine şi Trasyllos, filosoful de curte al împăratului Tiberius, celebrul editor al textelor platoniciene, cel care propune şi împărţirea corpus-ului platonician în nouă tetralogii (clasificare păstrată până azi). Asistăm apoi la reînfiinţarea Academiei în Atena, de către un anume Ammonius, după anul 50 d.Hr., unde se instruieşte Plutarh din Cheronea (45-125 d.Hr.), o figură respectată de către platonicienii secolelor următoare care se vor raporta la el într-un mod paradigmatic .
Secolul al doilea după Hristos cunoaşte trei tendinţe majore ale tradiţiei platoniciene: Şcoala ateniană (reprezentanţi: Nicostratus, Calvenus Taurus, Atticus, Harpocration din Argos, Severus), Şcoala lui Gaius (Gaius, iniţiatorul, apoi Albinus, Apuleius din Madaura, Galenus) şi Neopitagoreicii (Moderatus din Gades, Nicomachus din Gerasa, Numenius din Apameia, Cronius, Ammonius Saccas). Numenius din Apamea, alături de Ammonius Saccas, vor avea o influenţă directă asupra lui Plotin. Întemeietorul de drept al neoplatonismului este însă considerat Ammonius Saccas din Alexandria. Nu a lăsat texte, motiv pentru care este dificilă orice aproximare a doctrinei lui. Se spune că s-ar fi născut din părinţi creştini şi s-ar fi întors la păgânism. Nu făcea parte dintr-o „şcoală” în sensul tradiţional al cuvântului, fiind mai degrabă un exponent al unor cercuri oculte. Plotin a fost atras imediat de personalitatea sa. Porfir ne spune că, după ce, ascultând lecţiile filosofilor care se bucurau pe atunci de cea mai mare faimă în Alexandria, Plotin s-a întors de la ei „atât de abătut şi plin de întristare, încât şi-a vărsat necazul către un prieten. Prietenul, ghicind parcă ce-i poftea inima, l-a dus a Ammonius. (...) După ce a mers şi l-a ascultat, Plotin i-a zis prietenului său: «Pe acesta îl căutam» De atunci nu s-a mai dezlipit de Ammonius şi atât de mare practică într-ale filosofiei a dobândit, că năzuia, de acum, să se apuce şi de cea cu care se îndeletniceau perşii, ba chiar şi de aceea aflată în plină înflorire la indieni” .
[modifică] Alţi reprezentanţi ai Neoplatonismului
[modifică] Porfir
Porfir a trăit între anii 233 şi 303. După studii la Atena, vizitează Roma unde intră în cercul lui Plotin şi devine un discipol devotat, chiar preferat de către Plotin, ştiindu-se că depăşea în luciditate şi stil pe toţi ceilalţi elevi. El avea să fie şi editorul Enneadelor şi autorul unei biografii a lui Plotin („Viaţa lui Plotin”), în care accentuează calităţile spirituale ale maestrului său, comparabile cu cele ale lui Pitagora. A mai scris un tratat Împotriva creştinilor, din care nu s-au păstrat decât fragmente scurte, un text de interpretări alegorice ale miturilor vechi (De Antro Nympharum), o carte de sentinţe (Aphormai), de fapt o expunere a filosofiei lui Plotin. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Isagoga, o introducere la Categoriile lui Aristotel, celebrul text în care formulează succesiunea de trei întrebări ce avea să deschidă, în Evul Mediu, problema universaliilor. În traducerea lui Boethius, această lucrare va fi utilizată mult la începutul Evului Mediu, contribuind decisiv la apariţia Scolasticii.
[modifică] Iamblichos
Iamblichos s-a născut în Siria, devenind elevul lui Porfir în Italia. Se spune că era mai puţin talentat decât maestrul său în arta expunerii, dar îl depăşea în forţa comprehensivă. A modificat profund doctrina metafizică neoplatonică. Lucrările sale poartă titlul generic de „Compendiu al doctrinelor pitagoreice”. El accentuează şi mai mult decât Porfir caracterul magic şi teurgic al doctrinei salvării, încercând de asemenea să aducă completări asupra teoriei emanaţiei.
[modifică] Proclus
Proclus a fost cel mai sistematic dintre neoplatonicieni, supranumit „scolasticul neoplatonismului”. El a trăit în secolul al cincilea, într-o perioadă în care sediul platonicienilor funcţiona din nou la Atena, în şcoala reînfiinţată de către Plutarh cel Mare. Născut la Constantinopol în 410, Proclus a studiat logica aristotelică la Alexandria, iar în anul 430 devine elevul favorit al lui Plutarh. Moare la Atena în 485. A scris câteva comentarii la Platon, o colecţie de imnuri către zei, mai multe lucrări de matematică şi filosofie. Cele mai importante sunt Elementele de teologie („Stoicheiosis theologike”), Teologia platonică, apoi tratatele scurte (păstrate numai în traducerea latină de secol XIII) Despre soartă, Despre rău, Despre providenţă.
Proclus încearcă să sistematizeze neoplatonismul cu ajutorul logicii aristotelice, insistând asupra celor trei momente ale procesiunii divine, pe care le considera ierarhizate: originarul sau principiul (mone), emergenţa din originar (proodos) şi întoarcerea la principiu (epistrophe). Emanaţia constituie o înlănţuire pornind de la Unul şi ajungând la antiteza Unului, adică materia. Din primul moment al emanaţiei rezultă henadele, adică zeii supremi care răspund de providenţa lucrurilor mundane. Din henade provine triada compusă din inteligibil, intelectul inteligibil şi intelect, corespunzătoare fiinţei, vieţii şi gândirii. Fiecare din aceste elemente ale triadei este la rândul său capul de serie al unei hebdomade, adică grupuri de câte şapte divinităţi aparţinând lumii vechi. Din acestea provin puterile sau sufletele, cele care acţionează în natură în mod nemijlocit. Materia, antiteza Unului, este inertă şi nu poate fi cauză a nimic decât a imperfecţiunii, răului şi erorii. Naşterea unei fiinţe umane înseamnă coborârea sufletului în materie; sufletul poate accede din nou şi apoi coborî într-o altă naştere. Ascensiunea sufletului are loc numai prin asceză, contemplaţie şi invocarea puterilor superioare cu ajutorul magiei, divinaţiei, oracolelor etc.
Proclus a fost ultimul reprezentant important al neoplatonismului. Discipolul său, Marinus, la rândul lui profesor al lui Damascius, reprezenta şcoala tocmai în momentul în care împăratul Iustinian a desfiinţat-o (anul 529). Damascius s-a exilat în Persia împreună cu Simplicius, alt cunoscut comentator neoplatonic. A mai existat o ultimă încercare, pe la mijlocul secolului al VI-lea, a lui Ioan Philopon şi Olimpiodorus, de a restabili la Alexandria o şcoală platoniciană. Ulterior ei s-au încreştinat şi cu aceasta tradiţia platonică se încheie.
În calitate de curent sincretic, neoplatonismul nu este o perioadă a marilor sisteme personale decât în măsura în care interpretările la Platon şi Aristotel au putut genera aşa ceva, ca în cazul lui Plotin. Înainte de toate se studiază textele platonice şi aristotelice, se elaborează comentarii şi exegeze. Cea mai importantă preocupare a filosofilor este aceea de a reconstitui o tradiţie de la care să se poată revendica, simţindu-se culturalmente atacaţi de creştinism dar şi de violenţa invaziei de barbarism a popoarelor care zdrenţuiau deja graniţele fizice ale imperiului.
[modifică] Influenţa neoplatonismului
O parte din reprezentanţii şcolii emigrează în Siria, ducând cu ei texte de Platon şi Aristotel, pe care le-au tradus în siriacă fiind apoi preluate de arabi. Aceştia, pe la mijlocul secolului al XII-lea, le reintroduc în lumea creştină occidentală, de data aceasta dinspre Spania Maură. Arabii au adus traduceri însoţite de comentarii, texte scrise sub influenţa lui Proclus, unele atribuite temporar lui Aristotel. Liber de causis („Cartea despre cauze”) este un exemplu semnificativ în acest sens, textul respectiv fiind temporar considerat aristotelic chiar de către Toma din Aquino. Se poate afirma că neoplatonismul este şcoala cea mai influentă asupra gândirii patristice şi medievale. Evul mediu va avea acces la puţine texte platoniciene şi aristotelice, la o cantitate precară şi nesistematică de comentarii şi traduceri. O mare parte dintre acestea proveneau sau au purtat influenţe dinspre gânditorii neoplatonici.
[modifică] Bibliografie
- Porphyrios, „Viaţa lui Plotin”, în: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin, traducere de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliţă şi Cristian Gaşpar, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
- Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, traducere de Dan Ungureanu, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
- Lloyd P. Gerson (ed.), The Cambridge Companion to Plotinus, Cambridge University Press, 1996.
- R. Goulet, „Porphyre, Ammonius, les deux Origène et les autres”, în Revue d’Histoire et de Philosophie Religieuse, 57, 1977.
