Acordul de la Dayton
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Acordul de la Dayton (Acordul Cadru General pentru Pace în Bosnia-Herţegovina) este tratatul semnat la data de 14 decembrie 1995, care a consemnat încheirea războiului din Bosnia din 1991-1995. Acordul a fost negociat în Statele Unite ale Americii la Dayton, Ohio şi a fost semnat la Paris de către Preşedinţii Bosniei-Herţegovina (Alija Izetbegovici), Croaţiei (Franjo Tudjman) şi Republicii Federale Iugoslavia (Slobodan Miloşevici) şi de către reprezentanţi ai Uniunii Europene, Franţei, Germaniei, Marii Britanii, Federaţiei Ruse şi ai Statelor Unite ale Americii.
[modifică] Preliminariile încheierii acordului
Anul 1995 a reprezentat un an dramatic în războaiele din fosta Iugoslavie. La începutul anului, poziţiile pe fronturile din Bosnia-Herţegovina şi Croaţia erau, în mare, staţionare. Sârbii din Croaţia ocupau un mare teritoriu, proclamat "Republica Sârbă Kraina", format din Slavonia Orientală (la frontiera cu Serbia) şi restul Republicii Kraina, o regiune formată de-a lungul frontierei dintre Bosnia şi Croaţia.
În Bosnia-Herţegovina, forţele Republicii Srpska ocupau aproximativ 70% din teritoriul statului, în principiu estul şi nordul statului.
Forţele guvernului central (majoritar musulman) al Bosniei-Herţegovina ocupau în principiu centrul statului dar şi trei enclave în estul Bosniei (Srebreniţa, Jepa şi Gorajde) iar forţele croaţilor bosnieci ocupau Herţegovina occidentală (regiunea de la vest de oraşul Mostar), anumite localităţi din Bosnia centrală şi anumite poziţii în nordul Bosniei, la frontiera cu Croaţia. În anul 1994, sub presiunea administraţiei Clinton, Bosnia-Herţegovina şi Croaţia semnaseră Acordul de la Washington care prevedea crearea Federaţiei Bosnia-Herţegovina formată din teritoriile controlate de croaţii din Bosnia şi cele aflate sub controlul guvernului central de la Sarajevo, dominat de musulmanii bosnieci. Principalul rezultat al acordului de la Washington a fost încetarea luptelor dintre armata bosniacă şi croaţii din Bosnia şi crearea premiselor pentru viitoarea cooperare militară a acestora contra sârbilor din Bosnia şi Croaţia.
În luna iulie a anului 1995, forţele militare ale Republicii Srpska, conduse de generalul Mladici au ocupat enclavele de la Srebreniţa şi Jepa. Asasinarea a aproximativ 6.000 de prizonieri de război la Srebreniţa a determinat Tribunalul Penal pentru fosta Iugoslavie să acuze de crime de război toată conducerea civilă şi militară din acel moment a Republicii Srpska.
În luna august a anului 1995, Operaţiunea "Furtuna" (Oluja) a armatei croate a dus la desfiinţarea Republicii sârbe Kraina, iar forţele militare ale Guvernului majoritar musulman al Bosniei-Herţegovina şi ale croaţilor bosnieci au declanşat ofensiva contra forţelor armate ale Republicii Srpska din Bosnia-Herţegovina. În patru zile, Republica sârba Kraina s-a prăbuşit, iar populaţia civilă sârbă a părăsit în masă teritoriul, refugiindu-se în teritoriile deţinute de sârbi în Bosnia şi în Serbia.
Ca urmare a intensificării conflictului şi a pericolului izbucnirii unui război pe scară largă, prin implicarea directă a Republicii Federale Iugoslavia, Grupul de Contact (format din Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania) a impus convocarea unei conferinţe internaţionale la Dayton, Ohio, Statele Unite.
La conferinţă au participat din partea autorităţilor bosniace preşedintele Preşedinţiei comune a Bosniei, Alija Izetbegovici şi minitrul de externe, Mohamed Sacirbey, din partea Iugoslaviei, Slobodan Miloşevici (care reprezenta şi interesele sârbilor bosniaci) iar din partea Croaţiei, preşedintele Franjo Tudjman.
Lucrările conferinţei au avut loc în perioada 1-21 noiembrie 1995. Acordul a fost semnat la Paris, la data de 14 decembrie 1995. Semnatarii au fost preşedinţii Bosniei-Herţegovina, Croaţiei şi Iugoslaviei. În calitate de martori (şi de garanţi ai aplicării sale), acordul a fost semnat de Preşedinţii Franţei şi Statelor Unite ale Americii (Jacques Chirac şi Bill Clinton) şi de premierii Germaniei (Helmuth Kohl), Marii Britanii (Tony Blair) şi Federaţiei Ruse (Victor Cernomârdin).
[modifică] Principalele prevederi ale acordului
Acordul consemnează faptul ca Bosnia-Herţegovina, Croaţia şi Iugoslavia se recunosc drept state suverane şi convin să-şi reglementeze diferendele prin mijloace paşnice. Părţile se angajează să respecte angajamentele asumate prin anexele acordului şi drepturile refugiaţilor. De asemenea, părţile se angajează să asiste la investigarea şi judecarea crimelor de război.
Acordul cuprinde o serie de anexe, care reglementează aspectele practice ale aplicării sale.
Anexele 1-A şi 1-B reglementează aspectele militare. Acestea conţin prevederi referitoare la crearea unei forţe multinaţionale de menţinere a păcii sub comanda NATO, numită forţa de implementare (IFOR), cu misiunea de a asigura aplicarea aspectelor militare ale păcii şi de a îndeplini sarcini specifice. Conform prevederilor acordului IFOR a avut dreptul de a utiliza forţa atunci când era necesar pentru îndeplinirea mandatului său.
De asemenea, parţile contractante se angajau să adopte o serie de măsuri vizând retragerea forţelor străine din Bosnia şi începerea de negocieri pentru realizarea unor măsuri de creştere a încrederii sub auspicile Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE). Astfel se stabileşte o zonă de separare între forţele armate ale părţilor (de facto, zona este impusă între armata bosniacă şi forţele sârbilor).
Anexa 2 instituie Linia de demarcare dintre entităţi (Inter Entity Boundary Line), între Federaţia Bosnia Herţegovina şi Republica Srpska. De asemenea, se stabilea că statutul oraşului Brciko va fi determinat prin arbitraj, în interval de un an de la încheierea acordului. Oraşul Brciko era capital pentru Srpska deoarece asigura legătura teritorială între cele două componente ale acestei entităţi.
Anexa 4 cuprinde constituţia statului Bosnia şi Herţegovina, stat format din Federaţie şi Republica Srpska. Pe baza delimitării create de linia de demarcare, Federaţia ocupă 51% din teritoriul ţării, iar Republica Srpska 49%.
Anexa 5 consfinţeşte angajamentul Federaţiei şi Republicii Srpska de a rezolva toate diferendele prin arbitraj şi de a institui un mecanism de arbitraj.
Anexa 6 stabileşte obligaţia părţilor de a respecta drepturile omului (Convenţia Europeană a drepturilor omului este parte a Constituţiei statului Bosnia-Herţegovina) şi instituie Ombudsmanul şi Camera pentru drepturile omului pentru Bosnia Herţegovina. De asemenea, organizaţiile internaţionale aveau acces nelimitat pentru a monitoriza situaţia drepturilor omului.
Anexa 7 recunoaşte dreptul refugiaţilor de a se întoarce la locurile de origine şi de a fi compensaţi pentru proprietăţile pierdute şi obligaţia părţilor de a coopera cu Comitetul Internaţional al Crucii Roşii pentru a stabili situaţia persoanelor dispărute.
Anexa 8 instituie Comisia pentru păstrarea monumentelor istorice iar Anexa 9 instituie companii publice pentru operarea comună a serviciilor publice.
Anexa 10 prevede existenţa instituţiei Înaltului Reprezentant pentru coordonarea realizării aspectelor civile ale acordului de pace. Înaltul Reprezentant (al comunităţii internaţionale) prezidează Comisia Civilă Comună, formată din reprezentanţi ai părţilor, comandantul IFOR şi reprezentanţi ai organizaţiilor civile.
Anexa 11 instituie Forţa de poliţie internaţională a Naţiunilor Unite (United nationas International Police Task Force) având misiunea de a pregăti şi supraveghea forţele de poliţie locale şi de a monitoriza situaţia respectării drepturilor omului, urmând a raporta încălcările constatate Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie sau Comisiei pentru drepturile omului.
[modifică] Aplicarea acordului
Prevederile militare ale acordului au fost aplicate rapid. Faptul ca forţa militară de implementare a acordului avea posibilitatea de a utiliza forţa a contribuit în mod decisiv la respectarea deciziilor sale.
Partea civilă a fost aplicată mult mai greu: refugiaţii s-au întors în mică măsură în locurile de origine iar instituţiile comune ale statului funcţionează foarte dificil.
La aceasta au contribuit fără îndoială structura birocratică deosebit de complicată (există aproximativ 200 de miniştri în Bosnia - Herţegovina) şi lipsa încrederii între comunităţile etnice.
Adeseori, doar deciziile Înaltului Reprezentant au reuşit să asigure adoptarea unor măsuri importante pentru statul bosniac. Cu toate acestea, multe dintre deciziile Înaltului Reprezentant au fost percepute drept anti sârbe sau anti croate şi favorizând musulmanii bosniaci (supra reprezentaţi numeric în administraţia centrală). În aceste condiţii mass media locală şi internaţională au desemnat Bosnia - Herţegovina drept un protectorat deghizat.