Antiromânism

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Antiromânismul (românofobia) cuprinde o serie de discriminări şi sentimente ^[1] ostile către români – ca şi grup etnic-lingvistic – şi poate evolua de la hărţuiri la persecuţie instituţionalizată şi violentă. Discriminările şi sentimentele antiromâneşti au fost prezente, la diverse niveluri, printre persoanele şi guvernele ţărilor care înconjoară România, atât împotriva României însăşi, cât şi împotriva minorităţilor etnice româneşti care se află (sau s-au aflat) în acele ţări. Aspecte similare au existat împotriva altor grupuri din regiune şi oriunde în lume, mai ales acolo unde graniţele politice nu coincid cu cele ale dispunerii populaţiilor etnice.

Cuprins 1 Regatul Ungariei şi Austro-Ungariei 2 Imperiul rus 3 Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluţia din 1917) 4 Politicianism sovietic şi curăţare etnică 5 Moldova şi Transnistria de după URSS 6 Ucraina 7 Note 8 Referinţe 8.1 Transnistria 8.2 URSS 8.3 Transilvania 8.4 Serbia

[modifică] Regatul Ungariei şi Austro-Ungariei

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existenţa unor grupuri etnice, care aveau putere şi influenţă în viaţa socio-economică şi politică. Grupul dominant a fost aristocraţia laică şi ecleziastică de etnie maghiară. Alt grup important au fost saşii, secuii şi românii (sau valahii - Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică şi etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua şi măsuri care priveau ordinea în ţară, relaţiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare, etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când prin Decretul de la Turda regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcţie de apartenenţa la Biserica Romano Catolică în acest fel fiind excluşi românii ortodocşi. Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobil era prin conversia la romano-catolicism. Unii nobili români ortodocşi s-au convertit şi au fost integraţi în nobilimea maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-şi statutul şi privilegiile.

Ca urmare, treptat, după 1366 românii şi-au pierdut statutul de clasă privilegiată şi au fost excluşi din forurile de conducere din Transilvania. Aceasta a însemnat că populaţia română din Transilvania nu a fost niciodată reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, care era formată din nobili unguri, germani şi secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că toate recensământele efectuate de autorităţile ungare au avut ca rezultat o majoritatea absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri erau minoritare. În plus, în perioada medievală, românilor nu li se permitea să se aşeze între zidurile unor cetăţi din Transilvania, cum ar fi Sibiul, Braşovul sau Clujul. Acest fapt a permis o persecuţie continuă a românilor, sub-reprezentaţi. Spre exemplu, în secolul XVI, legile existente în Transilvania, prevedeau drepturi separate ale ungurilor, saşilor şi secuilor, faţă de cele ale românilor.

Ca umare, ţăranii români s-au revoltat de mai multe ori, cerând un tratament mai uman. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloşca şi Crişan din 1784, au fost suprimate imediat, prin violenţe oribile ale nobililor maghiari, care executau conducătorii ţăranilor şi rebelii prinşi, prin tragere pe roată. Victima era întinsă pe pământ, iar executorii rupeau oasele prizonierului cu o roată cu ţepi. Ceilalţi ţărani erau aduşi cu forţa să privească tortura şi execuţia pentru a îi înspăimânta.

După ce Transilvania a fost anexată la Regatul Ungariei în 1867, autorităţile ungare au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităţilor ca şi magyar (etnici ungari). Principala ţintă a acestor politici era populaţia de români din Transilvania. Prin politica de maghiarizare s- ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru a accesa serviciile guvernamentale cum ar fi administraţia locală, educaţia şi justiţia. Numărul de şcoli în limbi minoritare a scăzut continuu: în perioada dintre 1880 şi 1913, când numărul de şcoli cu predare doar în maghiară aproape s-a dublat, numărul de şcoli în limbi minoritare aproape s-a înjumătăţit. Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, de multe în mod forţat şi împotriva dorinţei celor implicaţi.

Mişcarea naţională română a creat în 1892 Memorandumul Transilvaniei, un document trimis de liderii români împăratului Franz Josef prin care cereau ca românilor să li se acorde drepturi egale cu cele ale maghiarilor şi solicitau încetarea persecuţiilor şi a politicilor de maghiarizare şi deznaţionalizare a românilor. Memorandum-ul a fost ignorat, iar liderii mişcării au fost întemniţaţi pentru "trădare de ţară", într-un simulacru de proces care a făcut vâlvă la acea vreme în Europa.

[modifică] Imperiul rus

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la Bucureşti. A urmat o scurtă perioadă de autonomie, după care presa şi toate instituţiile şi şcolile româneşti au fost închise şi înlocuite cu altele ruseşti. La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Basarabia a fost supusă unui intens proces de rusificare. Serviciul militar a devenit unul dintre principalele instrumente de rusificare. Procesul de rusificare şi colonizare al acestui teritoriu a început să fie purtat de reprezentanţii altor etnii din Imperiul Rus, inclusiv evrei, germani, bulgari, găgăuzi şi ucrainieni.

• Recensământ rusesc din 1817: 86% români
• Recensământ rusesc din 1856: 74% români
• Recensământ rusesc din 1897: 56% români

[modifică] Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluţia din 1917)

După prăbuşirea Imperiului Rus din 1917, în Basarabia a fost creat un “sfat al ţării”. Moldova a devenit o republică independentă pe 2 decembrie 1917. Date fiind o serie de raiduri armate ale sovieticilor, care puneau în pericol nou-formatul stat, "Sfatul Ţării" a apelat la Regatul României pentru a trimite trupe care să asigure pacea. Trupele au intrat în Basarabia pe 13 decembrie. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat pentru unirea cu România. Uniunea Sovietică a refuzat să recunoască unirea şi a pornit un amplu program de propagandă a ideii că România ar fi un stat imperialist multi-etnic. Basarabia a rămas parte a României până în 1940 cînd URSS a anexat din nou teritoriul, împreună cu nordul Bucovinei.

Convenţia din 28 octombrie 1920, prin care Imperiul Britanic, Franţa, Italia şi Japonia recunoşteau suveranitatea română în Basarabia, nu a fost recunoscută de URSS. Moscova nu a recunoscut nici măcar porţiunea care stipula că la cererea Rusiei Consiliul Ligii Naţiunilor avea dreptul de a arbitra o eventuală dispută ruso-română asupra Basarabiei. Pe scurt, Kremlinul insista că România a ocupat ilegal Basarabia. Moscova a susţinut, de asemenea, activităţi revoluţionare în Basarabia, conduse de bolşevici infiltraţi.

Conform documentelor oficiale NKVD, peste 15.000 de români din Bucovina au fost deportaţi în Siberia doar în 1940 .^[2] Acţiunile sovietice au culminat cu o serie de masacre, cel mai cunoscut fiind Masacrul de la Fântâna-Albă, când un număr de app. 3.000 de români care încercau să se refugieze în România au fost blocaţi de trupe ale NKVD şi un număr estimat la 200 dintre ei au fost ucişi la "Fântâna Albă".

Teritoriul RSS Moldovenească a fost compus din Basarabia (cu excepţia Basarabiei de Sud, atribuită Ucrainei) şi o parte din teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenească (Transnistria), fondată în 1924 pe teritoriul Ucrainei. În documentul de creare al RSSA Moldovenească din 12 octombrie 1924 frontiera de vest a republicii nu a fost trasată de-a lungul râului Nistru, ci de-a lungul Prutului. În RSSA Moldovenească s-a implementat ideologia unei identitate moldovenească separată, inclusiv definirea unei limbii moldoveneşti, distinctă de cea română. A fost introdus alfabetul cirilic şi multe expresii ruseşti.

În Basarabia, guvernarea sovietică a iniţiat o politică de asimilare a etnicilor români. Mai întâi regiunea a fost divizată în două Republici Socialiste Moldoveneşti, iar o regiune sudică - Bugeacul, a fost redenumit Oblastul Izmail şi ataşat Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene. Elita populaţiei româneşti a fost deportată în Siberia, la fel ca în Bucovina. Au fost aduşi colonişti ruşi şi ucrainieni în zonele golite de populaţia română deportată.^[3] Cei care se declarau români, iar nu moldoveni erau persecutaţi drastic de regimul comunist.

În perioada 1946-1947, ca rezultat a foametei organizate în RSS Moldavenească se estimează că au murit peste 300.000 de persoane, fiind înregistrate totodată multe cazuri de canibalism. În plus, populaţia fostei RSSAM, ca parte a RSS Ucraineană, a suferit de asemenea de foamete în anii 1930 când mai multe milioane de persoane au murit în Ucraina (vezi şi Holodomor).

Teritoriul Transnistriei a fost mult mai puternic industrializat faţă de restul Republicii, iar procesul de industrializare a fost însoţit de o colonizare a zonei cu populaţie rusă adusă în special din Federaţia Rusă. Deşi Republica Moldova avea cea mai mare densitate de populaţie din URSS, Moscova a stimulat în continuare aducerea de forţă de muncă din afară, inclusiv a celei cu o slabă calificare. Chiar şi Igor Smirnov, liderul actual al Transnistriei, a fost trimis în 1987 din Rusia la Tighina pentru a ocupa poziţia de conducere a unei întreprinderi. Acest proces a fost amplificat şi printr-o excesivă militarizare a zonei.

[modifică] Politicianism sovietic şi curăţare etnică

Înainte şi după al doilea război mondial, Uniunea Sovietică a deportat un număr foarte mare de persoane din Basarabia şi Bucovina la muncă forţată, unde mulţi dintre ei au murit sau au fost executaţi. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă. Erau incluse persoane care fuseseră poliţişti, soldaţi, clerici, proprietari de terenuri (atât nobili cât şi ţărani împroprietăriţi), membri ai partidelor politice şi toţi cei ce-şi exprimaseră dezacordul faţă de regim ( o mare parte din populaţie şi majoritatea populaţiei educate), stâlpii culturii româneşti. În plus populaţia de etnie română a fost mutată de la regiunile de graniţă. (Vezi şi Transferuri de populaţie în Uniunea Sovietică şi Colonizările forţate în Uniunea Sovietică)

• Între 1939 şi 1941, 300.000 de români au fost deportaţi, din care 57.000 au fost ucişi (fără a lua în considerare Gulag-ul).^[4]
• Între 1941 şi 1945, 390.000 de români au fost deportaţi, din care 51.000 au fost ucişi (fără a lua în considerare Gulag-ul).^[5]
• Între 1945 şi 1953, 1.654.000 de români au fost deportaţi, din care 215.000 au fost ucişi (încă 380.000 dacă luăm în considerare şi Gulag-ul şi alte asasinate).^[6]

În total, aproximativ 2.344.000 de români au fost deportaţi, din care 703.000 au fost ucişi.

[modifică] Moldova şi Transnistria de după URSS

După dezmembrarea URSS, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia etnicilor români/moldoveni, mai ales prin stabilirea limbii moldoveneşti ca limbă oficială. După alegerile electorale din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat iniţial să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei întâmpinate.

Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi cele ale României au fost la început tensionate, Vladimir Voronin acuzând România de imperialism. În ultimii ani însă relaţiile s-au îmbunătăţit, iar preşedintele Voronin şi preşedintele Traian Băsescu au declarat amândoi intenţii de îmbunătăţire a colaborării celor două state.

În 2006, Şcoala Româno-Franceză Gheorghe Asachi din Chişinău a fost forţată să îşi schimbe numele în Şcoala Moldo-Franceză Gheorghe Asachi. Guvernul a fost acuzat că modifică doar denumirile care se referă la limba română, acesta întrucât altor şcoli ca Şcoala Ruso-Ucraineană Necui-Leviţki li s-au permis să îşi păstreze denumirea. În semn de protest, patru elevi de la Şcoala Asachi au înlocuit pancarta cu noua denumire cu o alta pe care era din nou specificat vechiul nume. Cei patru elevi au fost acuzaţi de "huliganism grav în grup". ^[7]

În Transnistria, situaţia este mult mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia română a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de români din regiune. Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de români, limba română nu este folosită aproape niciodată în public.

Şcolile româneşti reprezintă app. 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie. Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să predea în alfabetul chirilic şi folosesc manuale comuniste create acum 40 de ani. Doar 6 şcoli au permisiunea de a preda în limba română, în alfabetul latin; există însă semnale că asupra acestora se efectuează presiuni pentru a fi închise. Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea pro-rusă din Tiraspol încercând să închidă cu forţa 2 dintre aceste şcoli. La orfelinatul din Tighina, copii români care s-au întors din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie. După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor guvernelor Republicii Moldova, a României cât şi a OSCE situaţia a fost rezolvată.^[8] Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi datorită simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli în limba română.

Cetăţenii care au exprimat vederi pro-române sau pro-moldoveneşti sunt supuşi unor politici de persecutare şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine-documentat dintre aceste cazuri.

[modifică] Ucraina

În Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia trăieşte cel mai mare număr de etnici români, conform recensămintelor ucrainiene.

Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-92, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) ^[9]. În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor. În acelaşi an universitatea avea 465 profesori ucrainieni(77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declararea independenţei Ucrainei numărul studenţilor români la Universitate a continuat să scadă la doar 3,9% în 1992-93, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune. Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România [1]. În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa posibilităţilor români de a studia în Cernăuţi în limba lor maternă.[2]

Trebuie făcută observaţia că situaţia este identică şi pentru celelalte minorităţi din Ucraina, iar sistemul de educaţie superioară este în limba ucraineană, majoritatea universităşilor neoferind educaţie nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru o parte mai mare a populaţiei din Ucraina.

În acelaşi timp există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio[3], [4],[5]. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate locuite de români nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situaţia lor fiind mai rea decât era sub regimul sovietic [6].

[modifică] Note

[modifică] Referinţe

[modifică] Transnistria

1. "Lichidarea şcolilor româneşti din Transnistria", BBC.

[modifică] URSS

1. Grenoble, Lenore A (2003). Language Policy in the Soviet Union. Springer. ISBN 1-4020-1298-5.

[modifică] Transilvania

1. Pop, Ioan-Aurel (1997). Istoria Transilvaniei Medievale. ISBN 973-9261-24-8.
2. hu Romsics, Ignác. Magyarország története a huszadik században ("O istorie a Ungariei în secolul XX"), p. 85-86.

[modifică] Serbia

1. Crăciun, Gilia. "Minoritatea românilor din Serbia este nemulţumită", BBC.
2. Djenovic, Drasko. "SERBIA: Police ban Romanian Orthodox commemoration", Forum18.
3. Mihalcea, Florian. "Biserica românească din Malainiţa ameninţată din nou", BBC.
4. Petrovici, Georgeta. "Românii nimănui", Evenimentul Zilei.
5. Ursuleţu, Lucian. "Slujbă clandestină pentru românii de pe Valea Timocului", Evenimentul Zilei.
6. Dolha, Viorel. "Românii din Timoc", ROST.