Arcul de Triumf, Bucureşti
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Arcul de Triumf din Bucureşti este un monument dedicat unificării tuturor teritoriilor româneşti, situat în Bucureşti
[modifică] Importanţa monumentului
Arcul de triumf se impune la loc de cinste, alături de Catedrala Încoronării de la Alba Iulia, de Mausoleul de la Mărăşeşti, de Crucea Eroilor Neamului de pe muntele Caraiman sau de Mormântul Eroului Necunoscut din Parcul Carol – pentru a nu le menţiona decât pe acestea – printre monumentele care consfinţesc participarea României la primul război mondial de partea Aliaţilor, la finalul căruia toate teritoriile locuite de Români s-au găsit pentru prima dată reunite la un loc. Arcul de Triumf nu este primul monument de acest gen ridicat în capitala României, el fiind precedat de alte câteva asemenea construcţii – provizorii, însă, acestea – care au marcat, succesiv, victoria României în războiul de independenţă (1878), jubileul celor 40 ani de domnie ai regelui Carol I (1906) şi revenirea familiei regale române din "exilul" de la Iaşi (1918).
[modifică] Istoric
În 1921-1922, în contextul încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria ca suverani ai României Mari, Comisia pentru organizarea serbărilor încoronării a apelat la serviciile arhitectului Petre Antonescu pentru ridicarea unui impunător Arc de Triumf în zona nordică a capitalei, pe şoseaua Kiseleff. Din cauza timpului scurt însă, doar scheletul construcţiei a fost turnat în beton armat, minunatele basorieliefuri exterioare fiind realizate din ipsos, ceea ce a determinat – o dată serbările încoronării încheiate (octombrie 1922) – o degradare progresivă, cauzată de intemperii, a aspectului exterior al Arcului de Triumf, acesta ajungând la începutul anilor 1930 un "monument incomod" pentru imaginea "Micului Paris" interbelic. De-abia în 1932, în urma unui articol de-al lui Mihai Mora, intitulat sugestiv "O datorie imperioasă", situaţia deplorabilă a Arcului de Triumf revine în atenţia opiniei publice, decizându-se nu demolarea monumentului construit în 1922, aşa cum ceruseră unele personalităţi, ci înlocuirea basoreliefurilor din ipsos de pe acesta cu unele definitive, din piatră sau marmură de Ruşchiţa. De data aceasta, autorul – lucrările fiind dirijate de acelaşi Petre Antonescu – a dat edificiului o notă mult mai sobră în ceea ce priveşte finisajul exterior, cerând artiştilor pe care i-a cooptat să se încadreze în această nouă manieră de lucru. Printre aceştia din urmă să-i menţionăm pe Constantin Baraschi, Alexandru Călinescu, Mac Constatinescu, Ion Jalea, Dimitrie Paciurea şi Costin Petrescu, toţi nume cunoscute în perioada interbelică. Populaţia – cu precădere numeroasele asociaţii şi societăţi ale foştilor combatanţi din primul război mondial – a contribuit cu peste 7 milioane de lei la edificarea Arcului de Triumf, răspunzând cu promptitudine subscripţiilor lansate în cursul anului 1935 de Ministerul Apărării Naţionale. Odată sumele necesare adunate, anul 1936 a fost consacrat integral definitivării monumentului, pentru ca la 1 decembrie acelaşi an, când se împlineau 18 ani de la Unirea Transilvaniei cu România, să aibă loc ceremonia inaugurării. Momentul a fost marcat de participarea regelui Carol al II-lea, a mamei sale, regina Maria, a prinţului moştenitor Mihai, a membrilor guvernului României şi a numeroşi invitaţi de onoare din ţară şi din străinătate.
Astăzi, Arcul de triumf reprezintă unul din simbolurile binecunoscute ale capitalei României.
