Ceremonia ceaiului

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ceremonia ceaiului (茶の湯 chanoyu, 茶道 chadō sau sadō în japoneză) este un ritual tradiţional influenţat de Budismul Zen prin care ceaiul verde matcha (抹茶) — sau „roua preţioasă lichidă” — este preparat într-o manieră ceremonioasă de către o persoană iniţiată şi servit unui grup mic de oaspeţi într-o atmosferă liniştită. În esenţa sa, ceremonia ceaiului reprezintă expresia sintetică a aspectelor fundamentale ale culturii japoneze.

Cuprins 1 Istorie 2 Introducere în ceremonia ceaiului 3 Ritualul 4 Esenţa ceremoniei ceaiului 4.1 Baza spirituală a ceremoniei 4.2 Principii fundamentale 4.2.1 Reguli de bază 5 Obiectele ceremoniei 5.1 Kakemono 6 Momentele ceremoniei 7 Descrierea propriu-zisă 7.1 Pregătirea pentru ceremonie 7.2 În interiorul casei ceaiului 7.3 Chakaiseki 7.4 Servirea ceaiului.Koicha 7.5 Sfârşitul ceremoniei, usucha 8 Studiul ceremoniei azi 8.1 Şcoli importante 9 Film 10 Galerie de imagini 10.1 Câteva obiecte 10.2 Ambient 11 Note 12 Bibliografie 13 Legături externe

[modifică] Istorie

Ceaiul a fost înainte de toate un medicament. Planta ceaiului (Camelia sinensis) se pare că este originară din munţii din sudul Asiei, de unde a fost adusă în China. În timpul dinastiei Tang (616 - 907) ceaiul era băut mai ales pentru gustul său şi era aşa de important încât a devenit subiectul unei cărţi în trei volume numită Chá jīng, Cartea sacră a ceaiului, scrisă de Lu Yu, (733 - 804), poet chinez. În acea perioadă frunzele de ceai se presau şi se uscau în formă de calupuri solide. Pentru preparare se foloseau diverse arome, spre exemplu ghimber şi sare.

În timpul dinastiei Song (1127 - 1280), frunzele verzi ale ceaiului erau uscate şi apoi transformate în pulbere (praf). Acest ceai verde sub formă de pulbere era folosit, în principal, pentru ceremoniile din temple, dar era apreciat pentru gustul său şi de către laici. Ceaiul a fost folosit în curţile aristocratice şi în ceremoniile budiste începând cu secolul al XII-lea.

Preotul budist Eisai (1141 - 1215), fondator al şcolii de zen Rinzai, a introdus ceaiul în Japonia la întoarcerea sa din China, după studii care au condus la aprecierea valorii ceaiului folosit în timpul meditaţiei. Astfel, acesta a scris Kissa Yojoki, un tratat ce prezenta proprietăţile ceaiului atât pentru sănătatea fizică cât şi pentru cea spirituală. În Uji, localitate din vecinătatea oraşului Kyoto, înfiinţează o grădină botanică unde cultivă, printre alte plante, şi planta ceaiului. Frunzele plantei au constituit baza pentru licoarea preparată prin infuzie şi servită ca o băutură revigorantă în templu. Vizitatorii şi călugării budişti de la alte mănăstiri, care doreau să înveţe cultivarea ceaiului, primeau la plecare seminţe şi lăstari. Eisai este cunoscut în Japonia ca „părintele ceaiului”. Ceaiul a primit curând după aceea binecuvântarea împăratului devenind astfel cunoscut peste tot în Japonia.

Interesul lui Eisai pentru ceai a fost împărtăşit şi de discipolul său Dogen (1200 - 1253) cunoscut ca fondator al şcolii de zen Soto.

Când Dogen s-a întors din China în 1227 a adus cu sine numeroase ustensile pentru ceai şi instrucţiuni pentru ceremonie cu reguli pe care ulterior le-a folosit pentru a îmbunătăţi viaţa de zi cu zi din templul Eiheiji, fondat de el în provincia Fukui.

Aprecierea ceaiului nu a rămas îngrădită în temple, ci popularitatea sa s-a răspândit la casele nobililor din Kyoto şi printre samurai. Întrunirile acestora erau un eveniment de bucurie şi includeau momente în care participanţii identificau diverse tipuri de ceai care erau oferite învingătorilor.

Din aceste manifestări iniţiale de divertisment, folosirea ceaiului s-a transformat în „cultul ceaiului”, în chanoyu, numit aşa de preotul budist Murata Juko (Shuko) (1422 - 1503), care a stabilit principiile ceremoniei punând accentul pe aspectul spiritual, şi care s-a îndreptat tot mai mult spre o formă de expresie artistică, începând a se desprinde din ambientul exclusiv monahal pentru a se extinde la noua clasă a comerţului şi între secolele XIV-XVI, chiar şi printre samurai. Aceştia din urmă erau educaţi în spiritul ceremoniei ceaiului cu aceeaşi seriozitate cu care se pregăteau pentru artele marţiale.

Chanoyu a fost completat de marele maestru Soueki (în japoneză 千利休, Sen no Rikyu), cel care i-a conferit un caracter specific japonez, perfecţionându-l până la artă, formă în care se găseşte în zilele noastre.

[modifică] Introducere în ceremonia ceaiului

Numele de chanoyu este cunoscut ca având semnificaţia de „ceremonia japoneză a ceaiului”, deşi tradus exact înseamnă, de fapt, apă fierbinte pentru ceai.

În cultura japoneză, orice formă de artă este descrisă ca o „cale” spirituală. În acest sens întâlnim „calea florilor” (ikebana), „calea caligrafiei” (shodo), „calea poeziei” (haiku), „calea sabiei” (kendo) etc. Corespondentul pentru chanoyu este chado („calea ceaiului”), aceasta reprezentând calea spirituală a ceremoniei ceaiului.

Ceremonia ceaiului a jucat un rol important în viaţa culturală şi artistică a Japoniei timp de mai bine de 400 de ani. Această artă este mai mult decât o ceremonie a ceaiului, este un mod de disciplinare a sufletului omenesc. Esenţa ceremonialului este de natură spirituală şi presupune o anumită stare sufletească din partea participanţilor. Cei ce se adună să ia parte la ceremonial trebuie să lase afară toate necazurile şi grijile vieţii cotidiene înainte de a intra în chashitsu pentru a petrece clipe de linişte într-o atmosferă calmă.

Ceremonia ceaiului reprezintă prepararea şi servirea ceaiului verde sub formă de pudră în prezenţa oaspeţilor, conform unui ritual specific. O ceremonie completă include kaiseki (懐石) sau chakaiseki (茶懐石), (servirea unui aperitiv) şi servirea de două ori a ceaiului (koicha şi usucha). Aceasta durează aproximativ patru ore, timp în care gazda face tot ce-i stă în putinţă pentru a crea oaspeţilor un confort estetic, intelectual şi psihic deosebit. Pentru aceasta, gazda poate petrece perioade foarte îndelungate nu numai însuşindu-şi procedurile de servire a ceaiului în faţa oaspeţilor, dar şi învăţând să aprecieze arta, meşteşugurile, poezia, caligrafia, aranjamentele florale, îngrijirea grădinilor, în acelaşi timp dobândind graţie şi sensibilitate pentru nevoile celorlalţi.

[modifică] Ritualul

Calea ceaiului se numeşte sado sau chado (ambele scrise 茶道 în kanji). Termenul sado este folosit de şcoala Omotesenke, iar termenul chado este folosit de şcoala Urasenke. Ritualul ceremoniei ceaiului este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic, iar atunci când este bine stăpânit ajunge să nu mai fie o simplă petrecere a timpului ci una din căile autocunoaşterii. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii, este o artă să ascunzi frumosul ca să fie descoperit, să laşi doar să se bănuie ce nu îndrăzneşti să destăinui. Atmosfera ceremoniei nu este religioasă, este una de căldură sufletească, o căutare a odihnei şi liniştii, o detaşare de cotidian, dar fără ca aceasta să implice o evadare din realitatea imediată. Toate acestea ajută la purificarea sufletului, la atingerea simplităţii, oferă o stare tonică, binefăcătoare. Deşi toate eforturile gazdei sunt îndreptate către delectarea participanţilor, aceasta nu înseamnă că ceremonia servirii ceaiului îi lasă pe aceştia total neimplicaţi.

Pentru buna desfăşurare a ceremoniei ceaiului trebuie îndeplinite o serie de condiţii estetice legate de ustensilele, îmbrăcămintea participanţilor şi încăperea unde se desfăşoară ceremonia. În camera ceaiului trebuie să domnească o curăţenie desăvârşită. Vechimea ustensilelor e o condiţie care trebuie respectată, nimic nu trebuie să pară nou cu excepţia vasului de bambus şi a şerveţelului pentru şters care trebuie să fie de un alb imaculat. Culorile şi forma ustensilelor nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Frunzuliţele din care se prepară ceaiul conţin uleiuri eterice, cofeină, tanini, teofilină, care în cantităţi moderate au un efect tonic asupra organismului. Calitatea frunzelor de ceai este evaluată în funcţie de poziţia lor pe tulpină. În ceea ce priveşte ţinuta vestimentară a participanţilor (kimono, de cele mai multe ori) veşmintele trebuie să aibă culori simple şi să fie curate. Mişcările corpului de asemenea trebuie să fie armonioase, strict calculate, liniştite, pline de calm interior. O deosebită importanţă are felul de a saluta, de a se aşeza, de a turna ceaiul în ceşti, felul în care trebuie să se ţină ceaşca, etc. Principiile ceremoniei cer participanţilor să admire doar camera, aranjamentul floral, dar niciodată kimonoul celorlalţi, deoarece ei trebuie să se detaşeze de orice formă de egoism. Putem astfel afirma că atunci când omul tinde să realizeze ceva, când acţionează pentru un anumit scop, există totdeauna mai multe metode, dar metoda cea mai bună este aceea care se dovedeşte a fi şi cea mai armonioasă. Ceremonia în sine are de asemenea rolul de a îndrepta toată atenţia oaspeţilor asupra frumuseţii celor mai simple manifestări ale naturii, cum ar fi lumina, clipocitul apei, dogoarea focului de cărbuni şi de asemenea manifestările forţei creative a universului prin încercarea umană, de exemplu, în confecţionarea de obiecte. Conversaţia în camera în care se serveşte ceaiul se axează pe astfel de lucruri. Oaspeţii nu se vor lansa în discuţii în şoaptă în grupuleţe restrânse, ci îşi vor limita conversaţiile la originile ustensilelor şi lăudarea frumuseţii gesturilor gazdei şi a ceremonialului în sine.

China a fost patria ceremoniei ceaiului iar Japonia a perfecţionat-o şi i-a conferit sobrietatea şi rafinamentul unei arte adevărate. Chanoyu a apărut şi s-a dezvoltat într-o strânsă legătură cu ikebana, nelipsind de la ceremonia ceaiului aranjamentul floral. Există însă mari diferenţe între ceremonia japoneză şi cea chineză.

[modifică] Esenţa ceremoniei ceaiului

Esenţa ceremoniei ceaiului este armonia. Fiecare mişcare şi fiecare componentă a acestui ceremonial sunt studiate pentru a crea imaginea serenităţii absolute. Această tradiţie a fost începută de călugării budişti acum 700 de ani. 200 de ani mai târziu, Sen no Rikyu a transformat simpla ceremonie concepută de călugări într-un adevărat ritual. Decoraţiunile care însoţesc această ceremonie sunt de obicei simple, dar elocvente: fie o chabana, fie o caligrafie semnificativă. Instrumentele de pregătire sunt aranjate în stil ceremonios de către gazdă, reflectând armonia valorilor ceaiului. Toţi invitaţii folosesc aceeaşi ceşcuţă, în faţa căreia fac o plecăciune, o rotesc cu o gestică precisă şi apoi o golesc prin înghiţituri mici şi rare. După terminarea lichidului, marginea ceştii este ştearsă cu degetele. Tradiţia cere ca invitaţii să adreseze gazdei complimente şi întrebări, şi să admire decorul, instrumentele şi măiestria preparării. Cu timpul, această ceremonie a evoluat şi a condus la apariţia teismului, care în esenţă cere celui iniţiat puterea de a pătrunde şi a aprecia savoarea ceaiului, dar şi a ceremonialului propriu-zis, şi de a se bucura de lucrurile simple.

Ceremonia ceaiului este cunoscută cu următoarele denumiri:

• Chanoyu (metoda antică),
• Sencha-do (metoda modernă),
• Misonodoma (metoda pentru occidentali)
• Riakubon (metoda pentru exterior).

[modifică] Baza spirituală a ceremoniei

Trei mari categorii pot fi utilizate pentru a descrie această activitate artistică unică:

• esteticul,
• disciplina şi
• interacţiunea socială.

Consideraţiile estetice ale ceremoniei sunt legate de elementele întâlnite: figurile, formele si structura diverselor ustensile, frumuseţea locului de desfăşurare, gustul desertului oferit de gazdă şi al ceaiului în sine. Disciplina priveşte atât gazda cât şi invitaţii şi aceasta trebuie riguros respectată. În ceea ce priveşte interacţiunea socială, cu toate că este posibil de a savura în linişte, singur, o ceaşcă de ceai într-un ambient tipic ceremoniei, dacă n-ar fi mai multe persoane implicate, grija pentru estetic şi disciplină nu şi-ar mai avea rostul.

Dacă esteticul, disciplina şi interacţiunea socială reprezintă funcţiile fizice ale chanoyu, putând fi percepute chiar de un observator neiniţiat, ceremonia ceaiului în sine reprezintă un filon spiritual ce fuzionează cu arta. Pentru cine practică ceremonia e necesar un efort constant de a valoriza aspectul estetic, de a rafina disciplina şi de a implica celelalte persoane, ceea ce în final va conduce spre o înţelegere adevărată a ceremoniei ceaiului.

[modifică] Principii fundamentale

Ceremonia ceaiului nu este o simplă pierdere de vreme pentru a conversa, ci reprezintă un mod rafinat de relaxare. Exprimă mai degrabă o filosofie de viaţă. Oaspeţii ce participă la ceremonie trebuie să găsească în aceasta o oază de pace şi linişte sufletească, departe de răul din lume, unde mintea se poate deschide spre meditaţie. Ceremonia ceaiului e un moment, între numeroasele momente ale zilei, moment în care trebuie să căutam de a fi conştienţi de tot ceea ce facem, de orice mică acţiune, de cum acţionăm şi de tot ceea ce ne înconjoară fără a ne lăsa dominaţi de acestea, dar acţionând în deplină armonie cu ambientul în care ne găsim. Este necesar să facem un singur lucru o singură dată. Orice mic efort al minţii noastre trebuie să se concentreze spre singura acţiune a momentului şi spre nimic altceva.

Un mod de a învăţa să respectăm acestea sunt principiile fundamentale ale ceremoniei expuse de maestrul Sen no Rikyu (1522-1591), în patru cuvinte simple: 和敬清寂

• Armonie (wa 和)
• Respect (kei 敬)
• Puritate (sei 精)
• Linişte, seninătate (jaku 寂)

Armonia trebuie să fie creată între persoane, între obiecte, între persoane şi obiecte. Ordinea şi dispoziţia obiectelor într-un anumit fel creează armonia: ochiul şi implicit mintea primesc o senzaţie liniştitoare de ordine. Fundamentală pentru crearea armoniei este liniştea, ca practică a meditaţiei. Liniştea ajută la concentrarea atenţiei spre ceea ce se întâmplă.

Respectul are o deosebită importanţă: respectul faţă de o regulă, respectul faţă de instrumentele ceremoniei, respectul faţă de celelalte persoane şi respectul faţă de sine.

Puritatea se referă la atât la puritatea interioară cât şi la curăţenia lucrurilor ce ne înconjoară, puritate raportată la starea corporală şi spirituală.

Toate aceste trei principii, dacă sunt respectate, duc implicit la Linişte şi seninătate.

[modifică] Reguli de bază

Sen no Rikyu a stabilit un set simplu, compus din şapte reguli de bază, în fapt instrucţiuni privind prepararea perfectă a ceaiului. El însuşi afirma că era dispus să devină discipolul celui care ar putea să îndeplinească în chip desăvârşit aceste sarcini aparent triviale:

1. Pregăteşte un bol de ceai delicios (la propriu şi la figurat).
2. Creează senzaţia de răcoare în timpul verii şi de căldură în timpul iernii.
3. Aranjează cărbunii în aşa manieră încât apa să fiarbă cum trebuie.
4. Aranjează florile în aşa manieră încât să creeze impresia că se află în mediul lor natural.
5. Fii gata întotdeauna înainte de vreme.
6. Fii pregătit în caz că plouă.
7. Fii respectuos cu oaspeţii tăi.

[modifică] Obiectele ceremoniei

Sen no Rikyu spunea „Cum sunteţi cu obiectele, aşa sunteţi - mai mult sau mai puţin - cu ceilalţi.” În timpul ceremoniei ceaiului multe obiecte participă, nu se folosesc. Cel ce pregăteşte ceaiul trebuie să renunţe la orice idee de dominare a obiectelor. Obiectele ceremoniei sunt reunite, generic, sub denumirea de dōgu 道具 (unelte). O gamă vastă de dōgu este necesară chiar şi pentru o ceremonie nu foarte pretenţioasă. O listă completă a tuturor obiectelor, modul în care acestea pot fi utilizate şi diversele stiluri în care sunt făcute, ar fi greu de realizat, astfel că ceea ce urmează este o scurtă listă cu unele dintre cele mai importante:

• chaire 茶入れ: recipient folosit pentru ceaiul koicha;
• chakin 茶巾: şerveţel pentru curăţat ceaşca;
• chasen 茶筅: tel de bambus;
• chashaku 茶杓: linguriţă de bambus;
• chashitsu茶室: camera ceaiului;
• chawan 茶碗: cană-ceaşcă, făcută de exemplu din ceramica Raku;
• daisu: dulăpior din lemn lăcuit pe care se pun obiectele;
• fukusa 袱紗: batistă de mătase;
• fukusa-basami: cutiuţă în care fiecare oaspete îşi pune necesarul (kaishi, kashi-yōji, sensu);
• furo: obiect de sprijin pentru tatami, folosit din mai până în octombrie;
• futa-oki: suport de sprijin, din bambus, pentru shaku;
• gotoku: trepied din fier pe care se aşează kama în interiorul ro-ului;
• hishaku 柄杓: polonic de bambus (asemănător cu o pipă lungă) cu care se ia apa din kama pentru a se vărsa în chawan;
• hanaire: vas pentru florile care participă la ceremonie (chabana);
• kashi-yōji: mic instrument de lemn folosit pentru a tăia prăjiturile oferite;
• kaishi 懐紙 : batiste de hârtie de orez;
• kashi: prăjiturile oferite înainte de servirea ceaiului;
• kama: fierbător pentru apă;
• kensui: recipient pentru apa de spălat;
• ko: tămâie;
• kogo:cutiuţă pentru ko;
• kobukusa: şerveţel pe care se aşează chawan-ul;
• kuromoji: mic instrument din lemn, ascuţit, cu care se servesc prăjiturile;
• mizusashi 水差し: recipient pentru apă;
• natsume 棗: recipient lăcuit, deseori decorat, folosit pentru ceaiul usucha;
• ro: groapă pătrată în care se pune kama, folosită din noiembrie până în aprilie;
• shaku: capac pentru kama;
• shifuku: săculeţ în care se repune chaire;
• shōmen: punct al părţii externe a chawan, de exemplu o pată la marginea cănii, ce ajută la orientarea cănii când este oferită invitatului sau când este ţinută în mână;
• sunsu: evantai pe care invitatul trebuie să îl poarte cu sine;
• tatami: rogojină ce constituie pardoseala;
• tokonoma: locul în care se expun kakemono şi chabana, numit „locul frumuseţii”;
• tomobako: cutie de lemn în care gazda îşi păstrează instrumentele.

[modifică] Kakemono

• Kakemono: pergamentul pictat sau caligrafiat, din hârtie de orez (scrisul se numeşte bokuseki - „dare de cerneală”) ce conţine fie un proverb cunoscut, fie cuvintele referitoare la tradiţia ceaiului: „wa-kei-sei-jaku” (armonie-respect-puritate-linişte) sau chiar o singură ideogramă (vânt, pace, puritate etc.). Este unul dintre obiectele cu o mare importanţă pentru că simbolizează funcţia spirituală a ceremoniei. Gazda decide ce kakemono trebuie ales pentru a simboliza scopul ceremoniei.

Printre aceste "bokuseki", prezentate în formă de ideograme, cele mai des folosite sunt:

• wa-kei-sei-jaku (和敬清寂): principiile fundamentale ale ceremoniei;
• kitsu-sa-ko (喫茶去): semnifică faptul că o ceaşcă de ceai este servită tuturor acelor ce o doresc;
• ichi-go-ichi-e (一期一会): o viaţă, o întâlnire pentru a exprima irepetabilitatea fiecărei acţiuni, ceremonia pregătită zile în şir, nu va fi de două ori aceeaşi;
• en (○):libertate, egalitate şi nediscriminare;
• mu (無): nu este en. Mu este format din toate obiectele şi ideile lumii, ca şi da, nu, zero, unu, etc.;
• shu-jin-kou (主人公): personaj principal.

[modifică] Momentele ceremoniei

Ceremonia ceaiului se divide în trei momente distincte:

• kaiseki: un aperitiv;
• koicha: ceai dens;
• usucha: ceai uşor.

Fiecare moment la care va asista un invitat la ceremonie descrie o „călătorie iniţiatică” în adevăratul sens al cuvântului.

Ceremonia ceaiului, în varianta ei completă, se desfăşoară în cursul a patru-cinci ore şi de aceea în mod uzual se reduce doar la momentul usucha. Un elaborat cod de etichetă impune toate fazele ceremoniei începând cu numărul de zile premergător invitaţiei, cu ritualul cu care se spală mâinile înainte de a intra în chashitsu, cu locul ocupat în timpul ceremoniei atât de către gazdă cât şi de către invitaţi, cu desemnarea oaspetelui de onoare, cu modul de a servi şi de a bea ceaiul.

Koicha şi usucha reprezintă în mod vizibil două momente diferite ale ceremoniei. Koicha prevede folosirea aceleiaşi căni din care fiecare oaspete va sorbi de câteva ori. Protocolul prevede ca înainte de a-şi lua cana în mâini, invitatul trebuie să se adreseze oaspetelui următor, cerându-şi scuze că bea înaintea lui („O-saki ni!”), iar acesta îi va răspunde că poate servi liniştit („Dōzo!”). Apoi va face complimente pentru gustul deosebit al ceaiului, va şterge partea din care a băut şi va reaşeza cana pe tatami. După ce ceaiul a fost gustat de toţi invitaţii (ideal nu mai mulţi de patru), oaspetele de onoare îi poate cere gazdei permisiunea de a admira vreuna dintre căni („O-chawan no haiken?” - „Pot observa cana?”).

În ceea ce priveşte usucha, protocolul este altul. Fiecare oaspete nu va sorbi din ceai ci va bea tot ceaiul, apoi cu degetul va şterge marginea cănii, îşi va şterge mâinile cu un şerveţel şi apoi va înapoia cana gazdei. Cana se oferă invitatului cu partea cea mai frumoasă orientată înspre acesta.

[modifică] Descrierea propriu-zisă

Următoarea descriere este valabilă atât in cazul şcolii Urasenke cât şi pentru Omotesenke, chiar dacă pot exista mici diferenţe în funcţie de şcoală sau de ceremonie şi cuprinde toate cele trei momente.

[modifică] Pregătirea pentru ceremonie

Invitaţii la ceremonie intră în machiai (camera de aşteptare), de unde sunt preluaţi de către hanto (asistentul gazdei), care le înmânează vasele cu sayu - apa caldă ce va fi mai târziu fiartă din nou, pentru prepararea ceaiului. Între timp invitaţii desemnează unul dintre ei ca fiind invitatul principal (shokyaku 初客) iar apoi hanto îi conduce pe invitaţi spre o grădina fără flori (roji) stropită în prealabil de către gazdă, astfel încât să pară că e plină de rouă proaspătă. Această porţiune simbolizează curăţirea de praful profan, în vederea intrării într-o lume spirituală. Apoi musafirii se aşează (într-o linişte deplină, nu se rosteşte nici un cuvânt) pe koshikake machiai (banca de aşteptare de lângă „poarta de mijloc”, chūmon), aşteptând ca gazda ce are titlul oficial de teishu să îi invite în chashitsu. Cu puţin timp înainte de a-şi primi oaspeţii, teishu umple un tsukubai (bazin de piatră) cu apă rece. Luând apă cu un hishaku, teishu îşi purifică mâinile şi gura apoi înaintează spre chūmon pentru a-şi saluta oaspeţii cu o plecăciune. Nu se vorbeşte deloc. Teishu îi conduce pe hanto, pe oaspetele de onoare şi pe ceilalţi invitaţi (în această ordine) spre chashitsu trecând prin chūmon. Chūmon (poarta de mijloc) are o înălţime de 91,50 cm astfel că toţi cei care trec trebuie să se aplece. Această poartă evidenţiază faptul că toţi sunt egali şi că poziţia socială nu contează. Înainte de a intra, invitaţii şi hanto trebuie să se purifice şi ei cu apa din tsukubai şi apoi vor intra în casă.

[modifică] În interiorul casei ceaiului

În chashitsu nu există decât măsuţa pentru ceai, tatami-ul şi un kakemono - pergamentul pictat sau caligrafiat. După ce fiecare invitat admiră kakemono-ul şi simplitatea camerei, se aşează în ordinea prestabilită în poziţia seiza: cu fesele aşezate pe călcâie şi cu spatele drept. Seiza (正座) înseamnă, în japoneză, „poziţia corectă”. Se aşează şi teishu şi aprinde focul cu cărbuni.

[modifică] Chakaiseki

Fiecărui invitat i se serveşte chakaiseki (茶懐石) pe o tavă cu beţişoare de cedru. Chakaiseki constă în trei feluri: orez fiert într-un vas de ceramică, supa de orez şi peşte crud sau legume în saramură. Se serveşte sake(酒) şi din nou orez şi supă. Apoi se serveşte kosuimono, un alt fel de supă şi un hassun cu uminonomo şi yamanomono, mâncare de la mare şi munte astfel elogiindu-se natura. În final se serveşte o prăjitură numită omogashi iar invitaţii trebuie să cureţe obiectele folosite cu un şerveţel. După ce au servit chakaiseki, teishu îşi invită oaspeţii de a se retrage în grădină, timp în care el va prepara ceaiul şi va înlocui kakemono-ul cu un aranjament floral numit chabana, de aceeaşi inspiraţie zen - shinto - budistă ca şi ikebana. Chabana (茶花) semnifică „flori pentru ceai”.

[modifică] Servirea ceaiului.Koicha

Dacă ceaiul se serveşte ziua se va bate un gong iar seara un clopot. Când gongul sau clopotul sună de cinci sau şapte ori, invitaţii sunt rechemaţi în chashitsu, îşi purifică din nou mâinile şi gura şi intră. Acum admiră chabana, kama şi ro şi apoi se aşează în aceeaşi ordine. Teishu intră cu o chawan, (cană-ceaşcă), chasen (tel de bambus), şi un chakin (şerveţel pentru curăţat) din in alb. Teishu se retrage într-o altă cameră de unde se întoarce cu un kensui (recipient pentru apa de spălat), hishaku (polonic de bambus) şi futaoki (suport de sprijin, din bambus, pentru shaku). Folosind o fukusa (batistă de mătase) teishu purifică chawan-ul apoi varsă apa caldă în interior, clăteşte hishaku-ul, goleşte apa din chawan şi se şterge cu chakin-ul. Apoi prepară ceaiul şi îl oferă primului invitat care face o plecăciune, înalţă cana, o roteşte şi apoi gustă, şterge marginea cănii şi o oferă următorului invitat care va proceda în acelaşi mod. După ce toţi invitaţii au gustat ceaiul, cana îi revine gazdei care o va clăti. Toate obiectele folosite se purifică.

[modifică] Sfârşitul ceremoniei, usucha

Se reaprinde focul pentru prepararea ceaiului, nu la fel de dens şi concentrat ca primul ceai servit, ci un ceai uşor menit să răcorească palatul şi să pregătească invitaţii să lase lumea spirituală a ceaiului pentru a reintra în lumea fizică. Se oferă posibilitatea de a fuma dar în casa ceaiului se fumează foarte rar. E doar un semn de relaxare. Pentru a acompania ceaiul se oferă higashi (un fel de prăjituri). În final invitaţii îşi exprimă aprecierea şi admiraţia faţă de momentele oferite de teishu.

[modifică] Studiul ceremoniei azi

„Cine studiază Ceremonia ceaiului învaţă a aranja obiectele, a înţelege ritmul şi pauzele, a aprecia gesturile si a transpune toate acestea în viaţa de zi cu zi. Tot ceea ce se poate realiza printr-o simplă acţiune de oferire şi primire a unei căni de ceai are un singur scop: acela de a se ajunge la liniştea sufletească în strânsă comuniune cu aproapele nostru... Aceasta este semnificaţia căii ceaiului. O cană de ceai poate, într-adevăr, să propage pacea: liniştea astfel dobândită poate fi împărtăşită devenind fundalul unui mod de a trăi... ^[1]

O întrebare care ar apărea aici în legătură cu ceremonia servirii ceaiului este dacă japonezii practică acest ritual acasă, pentru relaxare. Răspunsul este desigur „nu”. Se întâmplă foarte rar în Japonia de azi ca cineva să-şi permită luxul de a deţine acasă spaţiul şi cele necesare unei asemenea ceremonii. Recrearea dată de servirea ceaiului a fost întotdeauna, cu excepţia perioadei budiste, doar privilegiul clasei înstărite. Cu toate acestea, există şi astăzi milioane de japonezi, bărbaţi şi femei, săraci sau bogaţi, ce merg în fiecare săptămână la cursuri de prepararea ceaiului care durează circa două ore, în clase cu grupe de câte patru-cinci cursanţi. În timpul orelor, cursanţii învaţă nu numai cum se prepară ceaiul, dar şi cum se face un bun foc de cărbuni, cum se folosesc ustensilele, dar şi cum să aprecieze arta, poezia, ceramica, grădinile tradiţionale şi să recunoască toate florile sălbatice şi în ce anotimp înfloresc ele. Un alt detaliu foarte important este şi modul de aşezare pe tatami (un fel de rogojină de trestie) şi cum să se gândească întotdeauna la ceilalţi mai întâi. Îndrumătorul unui astfel de curs descurajează practicanţii de la învăţarea din cărţi, asigurându-se că toate mişcările sunt învăţate cu corpul şi nu cu creierul. Toate artele tradiţionale - servitul ceaiului, caligrafia, ikebana, artele marţiale etc. - au fost la început predate din generaţie în generaţie fără ajutorul manualelor.

[modifică] Şcoli importante

• Urasenke
• Omotesenke
• Mushanokojisenke

Până în secolul al VII-lea, ceremonia ceaiului se transmitea de la maestru la discipol şi fiecare era liber să desfăşoare ceremonia în stilul propriu. Când clanul Tokugawa ajunge la putere, se instaurează ca formă de respect, statutul privilegiat al maestrului de ceai. Sen Sotan (1578-1658), nepot al maestrului Sen no Rikyu a fost primul care a formulat principiul unei forme de studiu în şcoală, a ceremoniei ceaiului. Legenda spune că înainte de moarte, Sen Sotan, şi-a împărţit proprietăţile celor trei fii ai săi iar aceste proprietăţi aveau să dea numele celor trei şcoli importante ale ceremoniei ceaiului: Urasenke (裏千家), Omotesenke (表千家) şi Mushanokojisenke.

Aceste şcoli au evoluat în timp până în zilele noastre, fiecare cu ritualurile ei prestabilite, având ca punct de sprijin tradiţia transmisă de succesorii lui Sotan si Rikyu. Diploma pentru care cei care studiază în aceste şcoli este înmânată doar de marele maestru (Iemoto). În prezent şcoala Urasenke este cea mai frecventată mai ales în afara Japoniei, iar maestrul în viaţă al acestei şcoli este Soshitsu Sen XV. În Omotosenke se practică ceremonia tradiţională la care pot asista vizitatori non-japonezi. Mushanokojisenke reprezintă o şcoală a ceaiului ermetică, accesibilă doar maeştrilor ceaiului şi celor aleşi de aceştia. Toate şcolile, deşi au modalităţi diverse de predare şi sunt structurate diferit, au un scop comun: ceremonia ceaiului presupune prepararea şi servirea ceaiului de către gazdă invitaţilor.

Ceremonia ceaiului reflectă artă, este o trăire rafinată care necesită un deosebit simţ estetic. Arta ceaiului reprezintă cultul frumosului, este o taină a armoniei şi a purităţii. Gestica, atenţia asupra oricărui detaliu al unui act simplu împins până la perfecţiune permit fiecăruia de a-şi găsi liniştea sufletească şi de a împărtăşi o fericire contemplativă. Ceremonia nu include nici actori, nici spectatori, ci doar fiinţe, lucruri ce acţionează împreună, unul pentru celălalt, cu scopul de a crea o clipă de perfectă armonie.

[modifică] Film

Unul dintre filmele cele mai cunoscute ce tratează acest domeniu este filmul [[Moartea unui maestru al ceaiului (1989), al regizorului japonez Kei Kumai, premiat cu „Leul de Aur” la Festivalul de film de la Veneţia. Subiectul filmului este centrat pe figura marelui maestru Sen Rikyu (interpretat de Toshiro Mifune). Un discipol al marelui maestru decide de a cerceta motivele care l-au împins pe Rikyu la sinucidere şi depăşind unele obstacole descoperă un dezacord între împăratul Toyotomi Hideyoshi şi maestru, privind câteva uzanţe ale ceremoniei. Neavând puterea de a-şi contrazice propriul suveran, Rikyu decide să-şi ia viaţa, în 1591, pentru a-şi păstra onoarea şi pentru a crea remuşcări împăratului.

Filmul este bine interpretat şi plin de flash-uri ce ilustrează minuţios fazele chanoyu. Chiar dacă nu foarte apreciat de spectatorul obişnuit ce nu va putea înţelege perfecţiunea mişcărilor actorilor, pauzele impuse de ritualul ceremoniei, privirea şi momentele de linişte, filmul Moartea unui maestru al ceaiului rămâne un film remarcabil pentru genul său.

[modifică] Galerie de imagini

[modifică] Câteva obiecte

Natsume	Mizusashi	Chawan	Hishaku
Chashaken	Shifuku	Gotoku	Kensui
Chakin	Chashaku, natsume, tatami	Matcha înainte de preparare	Ceaiul preparat
Chasen, chawan, chashaken	Chasen	Obiecte	Kama,hishaku, natsume, chashaken, chawan

[modifică] Ambient

Ambient

Decor

Tokonoma

Ichi-go-Ichi-e

[modifică] Note

1. ↑ Traducere din cartea Chado, lo Zen nell'arte del tè, Soshitsu Sen XV

[modifică] Bibliografie

• The book of Tea, Okaura Tenshin
• Emanoil Bucuţa, traducerea volumului Cartea ceaiului, Cartea vremii, 1927
• Mircea Eliade, Cartea ceaiului, revista Cuvântul, 13 februarie 1927, p.2, ediţie curentă , Cartea ceaiului, în Itinerariu spiritual, Scrieri de tinereţe, 1927, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 75
• Mircea Eliade, o notă din noiembrie 1973 , în Jurnal. 1970-1985, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, pp. 138-142
• The way of tea, Master Lam Kam Chuen,Londra,1988,tradusă în italiană de Silvia Bogliolo cu titlul La via del tè
• The book of tea, Kakuzo Okakura,N.Y.,1906, tradusă în italiană de Laura Gentili cu titlul Lo Zen e la cerimonia del tè
• The japonese way of tea, Sen XV Soshitsu, Tokio, 1979, tradusă în italiană cu titlul Chado,Lo Zen nell'arte del tè
• Petite enciclopedie du thè , Kitti Cha Sangmanee, Paris, 1996
• Il libro del tè verde, Diana Rosen
• Articolul Licoarea magică şi sensul..., de Cătălin Ghiţă în "Adevărul-literar şi artistic" din 11 octombrie 2005

[modifică] Legături externe

• en Principala carte de popularizare a ceremoniei pentru occidentali este volumul scris de Okaura Tenshin, The book of Tea, accesibil integral pe situl Proiectului Gutemberg sau la această adresă.
• it Informaţii complete despre arta ceremoniei ceaiului
• it Adrese utile pentru cei pasionaţi de lumea ceaiului
• it Un articol interesant despre ceremonia ceaiului
• en Un site complet despre chanoyu
• fr Informaţii despre diverse ceremonii ale ceaiului
• en Informaţii despre şcoala Urasenke
• en Informaţii despre şcoala Omotosenke