Convenţia Democrată Română
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Convenţia Democrată Română (CDR) este o alianţă politică şi electorală formată în anul 1991 de către partidele care la acea vreme reprezentau opoziţia faţă de guvernarea Frontului Salvării Naţionale. CDR a câştigat alegerile parlamentare din anul 1996 şi, împreună cu Partidul Democrat a format o coaliţie politică ce avea să conducă România până în noiembrie 2000. Începând cu 13 august 1996, denumirea CDR a fost Convenţia Democratică din România. CDR şi-a încetat existenţa în anul 2000.
Cuprins |
[modifică] Constituirea CDR
Viaţa politică din România de imediat după Revoluţia din 1989 s-a caracterizat prin dominaţia exercitată de Frontul Salvării Naţionale (FSN), care la alegerile din 1990, obţinuse circa 66% din voturile exprimate, iar preşedintele Ion Iliescu, candidatul susţinut de FSN, câştigase alegerile prezidenţiale cu circa 85% din voturi. Opoziţia, reprezentată în principal de vechile partide istorice care renăscuseră după Revoluţia din 1989 – Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD – în fapt continuator al Partidului Naţional Ţărănesc), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Social Democrat din România (PSDR) - era fărâmiţată şi nu putea constitui o contrapondere reală la forţa politică a FSN, care era văzut de membrii partidelor istorice şi de reprezentanţi ai societăţii civile ca un continuator direct, sub o faţadă democratică, al Partidului Comunist Român.
CDR s-a constituit la 26 noiembrie 1991, pe baza unui protocol semnat de partidele membre ale Convenţiei Naţionale pentru Instaurarea Democraţiei (PNŢCD, PNL, PSDR, Partidul Ecologist Român, Partidul Alianţa Civică şi UDMR), precum şi de alte formaţiuni politice şi civice din cadrul Forumului Democratic Antitotalitar din România (Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat-Creştină, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociaţia „21 Decembrie”, Mişcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
În cursul anului 1992 au mai intrat în CDR Partidul Naţional Liberal – Convenţia Democratică (aprilie), Partidul Naţional Liberal – Aripa Tânără (iunie) şi Federaţia Ecologistă din România (august).
[modifică] CDR la alegerile din 1992
În alegerile locale de la începutul anului 1992, noua alianţă politică şi-a demonstrat forţa, clasându-se pe locul al doilea, după Frontul Democrat al Salvării Naţionale, formaţiune politică desprinsă din Frontul Salvării Naţionale, dar care reunea majoritatea foştilor membri ai acestuia. Un succes electoral major a fost reprezentat de alegerea ca primar al municipiului Bucureşti a lui Crin Halaicu, un reprezentant al CDR, propus de către PNL. Însă în aprilie 1992 PNL a hotărât părăsirea CDR, ceea ce a prilejuit scindarea partidului, din care s-a desprins gruparea denumită Partidul Naţional Liberal – Convenţia Democratică, care a rămas în cadrul alianţei.
Plecarea PNL a determinat reorganizarea CDR, realizată pe baza unui nou protocol semnat la 24 iunie 1992, şi a făcut ca alianţa să fie dominată acum de PNŢCD şi liderul acestuia Corneliu Coposu. Numele PNŢCD a continuat să fie legat de cel al CDR până la alegerile din 2000. La 27 iunie 1992, CDR a decis susţinerea candidaturii lui Emil Constantinescu în alegerile prezidenţiale ce urmau a avea loc în toamna acelui an.
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale din septembrie – octombrie 1992 au consolidat poziţia CDR ca principală forţă de opoziţie. Alianţa a obţinut circa 20% din voturi la alegerile parlamentare, iar Emil Constantinescu s-a calificat în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, obţinând 31,24% din voturi (în primul tur de scrutin), respectiv 38,57% din voturi în turul al doilea.
În noiembrie 1992, Corneliu Coposu a demisionat din poziţia de preşedinte al Convenţiei, recomandându-l ca succesor pe Emil Constantinescu.
[modifică] Eforturi de redefinire
Coabitarea partidelor politice în interiorul Convenţiei a fost relativ dificilă. Printre sursele de tensiune cele mai importante erau eforturile partidelor mai mici de a realiza o contrapondere la dominaţia PNŢCD, precum şi politica UDMR de a obţine autonomia teritorială pe criterii etnice. Pe rând, PSDR, UDMR, Partidul Liberal ’93 şi Partidul Alianţa Civică aveau să părăsească alianţa, în perioada februarie – martie 1995.
La 22 martie 1995, Constantinescu a fost reales ca preşedinte al CDR, ceea ce în mod automat însemna susţinerea acestuia la candidatura pentru funcţie de preşedinte al României. În toamna anului 1995, CDR şi-a lansat platforma politică pe baza căreia urma să acţioneze în alegerile locale şi generale din 1996, care a primit numele de „Contractul cu România” (23 noiembrie 1995). În esenţă, Contractul cu România promitea îmbunătăţirea simţitoare a vieţii românilor în decurs de 200 de zile de la preluarea guvernării.
[modifică] Alegerile locale şi generale din 1996
Alegerile locale din iunie 1996 au demonstrat puternica ascensiune a popularităţii CDR. Aceasta a obţinut un număr aproximativ egal de voturi cu partidul de guvernare de la acel moment – Partidul Democraţiei Sociale din România (PDSR), care era succesorul fostului FDSN. Alegerile locale din Bucureşti au fost din nou câştigate de CDR, care a obţinut atât mandatul de primar al Capitalei, prin Victor Ciorbea, cât şi cinci dintre cele şase primării de sector.
Alegerile parlamentare din noiembrie 1996 au fost câştigate de CDR, care a obţinut circa 30% din voturi. Locurile de parlamentar obţinute au fost repartizate între partidele componente, pe baza unor evaluări făcute cu privire la popularitatea acestora, pe baza a trei sondaje de opinie. Astfel, ponderea principală revenea în continuare PNŢCD, urmat de PNL şi PNL – CD.
La primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale de la 3 noiembrie 1996, candidatul CDR, Emil Constantinescu, s-a clasat pe locul 2, după Ion Iliescu, dar înaintea lui Petre Roman. La 7 noiembrie s-a semnat un acord de colaborare electorală, parlamentară şi guvernamentală între CDR şi Uniunea Social Democrată (USD), constituită din PD şi PSDR, prin care s-au pus temeliile unei majorităţi parlamentare suficiente pentru a înlătura guvernul PDSR. Prin semnarea acordului, s-a convenit susţinerea lui Emil Constantinescu în turul al doilea al alegerilor prezidenţiale, ceea ce a dus la victoria acestuia, cu 54,41% din voturi. La 6 decembrie 1996, s-a semnat un acord de solidaritate guvernamentală cu UDMR, trecându-se astfel la prima tranziţie paşnică de putere în România din perioada postbelică.
[modifică] Guvernarea şi destrămarea CDR (1996 – 2000)
Potrivit acordurilor încheiate cu PD şi UDMR, CDR dispunea de circa 61% din portofoliile guvernamentale, revenindu-i şi postul de prim-ministru, în care a fost numit Victor Ciorbea, care în calitate de primar al Bucureştiului îşi câştigase o mare popularitate şi o reputaţie de onestitate, apreciată într-o ţară răvăşită de acuzaţii de corupţie. Guvernul a întârziat însă programul de reforme care era necesar pentru reorganizarea economiei, în care sectorul de stat era încă predominant. Unul dintre motivele care s-a invocat a fost necesitatea de a asigura pacea socială în vederea susţinerii candidaturii României la OTAN, care însă a fost respinsă la summitul de la Madrid din iulie 1997. Totuşi conducerea organizaţiei a anunţat că România, alături de Slovenia vor fi avute în vedere cu prioritate pentru un al doilea val al extinderii, lucru care s-a şi întâmplat, România fiind admisă în 2002.
Guvernul Ciorbea se prăbuşeşte la 30 martie 1998, ca urmare a unei lungi agonii politice declanşate de conflictul cu PD, început printr-un interviu luat lui Traian Băsescu, atunci ministru al transporturilor, publicat în decembrie 1997 în cotidianul „Evenimentul Zilei”. Înlocuitorul lui Ciorbea a fost Radu Vasile, şi el membru al PNŢCD, dar care avea legături de apropriere cu mai multe forţe politice. Nici noul guvern nu a reuşit să demareze cu hotărâre reformele economice necesare, iar acţiunile care au fost începute, cum sunt cele legate de disponibilizarea personalului din minerit, una dintre cele mai puţin rentabile ramuri economice susţinute de către stat, au rezultat în crize sociale majore, cum a fost încercarea minerilor de a veni la Bucureşti, la începutul anului 1999, pentru a răsturna Guvernul. O altă criză majoră care a dat o lovitură grea prestigiului guvernării CDR a fost cea din Kosovo. România a sprijinit decizia OTAN de bombardare a Serbiei, ca reacţie faţă de criza umanitară declanşată în provincia Kosovo de conflictul sârbo-albanez. Această opţiune a fost însă criticată în presă şi resimţită de opinia publică ca un act nedrept şi ostil faţă de o ţară prietenă a României. În ciuda acestor probleme, guvernul Radu Vasile a marcat totuşi o realizare majoră: în decembrie 1999, la Consiliul European de la Helsinki, România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. În cele din urmă, PNŢCD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile, care după lungi pertractări cu preşedintele României, a fost de acord să demisioneze, părăsind ulterior PNŢCD.
La sfârşitul anului 1999 era clar că CDR nu va mai avea forţa de a câştiga alegerile generale din 2000, astfel încât i-a fost foarte dificil să mai propună un prim-ministru din rândurile sale. CDR a sprijinit însă candidatura lui Mugur Isărescu, guvernator al Băncii Naţionale a României.
Măcinată de lipsa de unitate cu partenerii de coaliţie, dar şi de fricţiunile din interiorul său, precum şi de criza economică în care se zbătea România post-comunistă, popularitatea CDR s-a erodat puternic. PNŢCD, în calitate de principal partid al alianţei, a suferit cel mai puternic. Al doilea partid din Convenţie, PNL, a solicitat întâi instituirea unei situaţii de paritate cu PNŢCD, optând apoi pentru a se prezenta pe liste separate la alegerile locale din 2000, la care CDR a obţinut rezultate modeste, clasându-se pe locul 5, după numărul de mandate obţinute. Pentru alegerile generale din toamna anului 2000, PNL nu a mai revenit în Convenţie, astfel că la 7 august 2000, la iniţiativa PNŢCD, împreună cu alte partide mai mici (Uniunea Forţelor de Dreapta, Alianţa Naţională Creştin Democrată, Partidul Moldovenilor, Federaţia Ecologistă din România) s-a constituit o nouă alianţă politică, denumită Convenţia Democrată Română 2000, care însă nu a reuşit să strângă suficiente voturi pentru a mai intra în Parlament.
[modifică] Bibliografie
- Ion Alexandrescu, Stan Stoica, România după 1989. Mică enciclopedie, Editura Meronia, Bucureşti, 2005
- Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni. România de la comunism încoace, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004
