Cumani

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Cumanii (comani) erau un popor asiatic, mongol, din grupul turcilor-kipciac. În secolul al IX-lea, cumanii se aflau lângă fluviile Ural şi Volga, în dosul pecenegilor, aproape înrudiţi cu ei. După mutarea pecenegilor între Nistru şi Carpaţi, pe la finele secolului al IX-lea, cumanii au ocupat locul acestora dintre Don şi Nipru. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, după ce hoardele pecenegilor s-au mutat peste Dunăre, cumanii au luat în stăpânire (1057) şi ţara pecenegilor dintre Nistru şi Carpaţi, unde resturile pecenegilor s-au contopit cu ei. Au făcut o incursiune şi în Transilvania în 1092. Totuşi, centrul puterii lor a rămas şi mai departe între Don şi Nipru (cumania albă) până când tătarii, după bătălia de la Kalka (1223) i-au silit să se retragă în apus. În acel moment cumanii s-au aşezat (1239 - 1240) în număr mai mare, la vest de Nipru până la Dunăre (cumania neagră), părţi stăpânite de ei încă din a doua jumătate a secolului al XI-lea. Cu această ocazie unii dintre cumani s-au strecurat printre români, alţii au trecut în Ungaria sub şeful lor Cuten, în timp ce altă parte a trecut peste Dunăre sub Jonas. Deja în secolul al XI-lea au avut lupte cu bizantinii şi cu ungurii, vecinii lor, conflicte care continuă mai ales cu bizantinii şi în secolul următor. Pe timpul ASăneştilor, cumanii au luat parte, ca aliaţi ai românilor şi bulgarilor, la luptele acestora împotriva bizantinilor. În cele din urmă, după ceau fost înfrânţi de tătari, în bătălia de la Kalka, ei s-au apropiat mai mult de unguri, de la care o parte din ei primesc creştinismul (1227). Pentru cumanii creştinaţi, în Moldova activa episcopatul cuman, infiinţat mai înainte (prima menţiune 1217) pentru propagarea catolicismului în acele locuri, dar acţiunea are loc în mod organizat abia la creştinarea cumanilor şi pus (1227) sub protectorarul Ungariei. Au existat încercări de implantare a catolicismului la noi, respectiv la răsărit şi miazăzi de Carpaţi. Una dintre acestea a constituit-o Episcopia de Milcovia, a cumanilor, întemeiată la 13 septembrie 1229 din iniţiativa regelui Albert al II-lea al Ungariei (1205-1235) şi a papei Grigorie al IX-lea (1228-1241), distrusă din temelie de invazia tătarilor de la 1241. Încercările ulterioare de a o reînfiinţa au eşuat. [1] Regele ungar şi-a luat din 1233 şi titlu de rege al Cumaniei. Aşa după cum s-a precizat anterior, invazia tătarilor i-a silit pe cumani să se retragă, o parte peste Dunăre, iar o alta în Ungaria, unde regele Bela al IV-lea, i-a aşezat lângă Tisa (1239). Risipit în toate direcţiile, în scurt timp poporul cuman a dispărut.

"Cumanii negri", de care se vorbeşte în secolul al XIII-lea, erau probabil amestecaţi cu români din Valahia, care era cunoscută în acea vreme sub numele de Cumania şi care era locuită de români, care au absorbit şi resturile cumanilor, iar relatările scrise rămase de atunci nu au ştiut să-i deosebească pe unii de alţii. În toponimia Moldovei şi Munteniei au rămas multe locuri care păstrează denumiri care amintesc de cumani, cum ar fi: Comani, Comana, Comanca, Teleorman, Caracal, dar şi numele propriu Coman. Despre limba lor, s-a păstrat un glosar al unui veneţian din secolul al XIII-lea.