Drept real
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un drept real este dreptul subiectiv patrimonial pe temeiul căruia titularul său poate să exercite anumite puteri, prerogative asupra unui bun determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără intervenţia altei persoane [1]. Denumirea de drepturi "reale" vine din limba latină de la cuvântul re (lucru). Categoria drepturilor reale este îndeobşte analizată prin opoziţie cu drepturile de creanţă, care sunt drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, denumit creditor poate pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
[modifică] Tipuri de drepturi reale
Drepturile reale pot fi:
- drepturi reale principale
- dreptul de proprietate
- dreptul de uzufruct
- dreptul de uz
- dreptul de abitaţie
- dreptul de superficie
- drepturi reale accesorii (faţă de un drept de creanţă)
- dreptul de ipotecă
- dreptul de gaj
- privilegiile.
O categorie aflată la limita drepturilor reale este dreptul de retenţie, care nu este reglementat în legislaţia civilă, dar este recunoscut atât de practica judiciară, cât şi de doctrina juridică. În temeiul acestui drept, persoana care are obligaţia de restituire a unui bun are posibilitatea de a refuza executarea acesteia până când persoana care pretinde restituirea nu va plăti cheltuielile făcute cu conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunului în cauză.
[modifică] Note
- ^ Bîrsan, p.19
[modifică] Bibliografie
- Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Allbeck, Bucureşti, 2001
