Eusebiu din Cezareea
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Eusebiu din Cezareea sau Eusebiu de Cezareea (aprox. 275 – 30 mai 339) - în greaca veche Εὐσέϐιος, iar în latină numit adesea Eusebius Pamphili, a fost episcop de Cezareea în Palestina, teolog, apologet şi istoric al Bisericii creştine.
Cuprins |
[modifică] Viaţa
Data şi locul naşterii lui Eusebiu nu sunt cunoscute. Din tinereţea lui se ştie că în jurul anului 300 se găsea în Palestina şi că a devenit prieten şi ucenic al lui Pamfil, preot din Cezareea Palestinei, cu care a studiat Biblia, folosindu-se de Origen.
Faţă de Pamfil, care l-a format, a nutrit toată viaţa o mare stimă: într-adevăr, a fost un timp când se semna cu "το̃υ Παμφύλου" ("al lui Pamfil", care trebuie înţeles patronim, nu posesiv). Cu el a colaborat la reorganizarea şi la îmbogăţirea bibliotecii fondate la Cezareea de Origen. Personal s-a dedicat în special culegerii de documente istorice (păgâne, iudaice şi creştine), care îi puteau servi ca material pentru o proiectată apologie a creştinismului, pe care însă nu a mai apucat să o scrie.
Admiraţia comună (a lui Eusebiu şi a maestrului său, Pamfil) pentru Origen a avut drept rezultat compunerea (în colaborare) a Apologiei lui Origene, în şase cărţi (lat. liber), dintre care ultimele două au fost compuse numai de el ceva mai târziu.
În 307 Pamfil a fost arestat, iar în 309 a îndurat martirul, pe timpul persecuţiei lui Diocleţian; iar ucenicul Eusebiu, "întemniţat şi el" a fost eliberat. După eliberare i-a dedicat maestrului o afectuoasă biografie.
După aceste evenimente Eusebiu a părăsit Palestina călătorind la Tir, în Fenicia, şi în Egipt, unde a fost şi el mărturisitor în persecuţia împotriva creştinilor. Se întoarce apoi în Palestina şi devine preot. În 313, cu puţin după pacea Bisericii a fost consacrat episcop al Cezareei şi de atunci a jucat un rol de prim plan în istoria Bisericii, mai ales prin graţiile împăratului Constantin cel Mare. Acesta, după ce a unit toată puterea în mâna sa (324), l-a onorat pe Eusebiu cu încrederea şi prietenia sa. Eusebiu a avut legături cu cele mai importante figuri ale arianismului epocii sale. La Primul sinod ecumenic de la Niceea Eusebiu a avut un rol activ de mijlocitor între arieni şi ortodocşi.
[modifică] Opera
Poziţia sa în timpul controversei ariane a fost oscilantă, iar aceasta a dat posibilitatea unor evaluări discordante în privinţa personalităţii şi ortodoxiei sale.
La începutul controversei el a adoptat o poziţie de apărare a lui Arius împotriva lui Alexandru al Alexandriei şi a lui Atanasie cel Mare; la Conciliul din Niceea (325) s-a făcut purtătorul de cuvânt al unei tendinţe de conciliere numai ca să corespundă dorinţei împăratului.
Sigur este că el n-a tăinuit niciodată aversiunea personală faţă de όμοούσιος, care – după el – ducea la modalismul lui Sabeliu.
Într-o scrisoare enciclică adresată credincioşilor din dieceza sa (scrisă puţin timp după Conciliul din Niceea), ca să explice atitudinea sa, el s-a reîntors la poziţiile pe care le considera ca fiind ale lui Origen, dar care în realitate erau ariane, admiţând inferioritatea Logos-ului faţă de Tatăl şi recunoscându-i o divinitate – nu autentică – ci doar "asemeni aceleia a Tatălui".
De altfel, toată teologia lui trinitară este foarte confuză (ceea ce este, în acelaşi timp, un lucru de înţeles pentru acea perioadă): numai Tatăl este Dumnezeu; Fiul este prima creatură a Tatălui, iar Duhul Sfânt este o creatură numai a Fiului.
După Conciliul de la Niceea Eusebiu a fost unul dintre aceia care şi-a epuizat energiile creatoare ca să discrediteze şi să-i combată pe apărătorii "consubstanţialităţii".
În 330 a participat la Conciliul din Antiohia, care l-a depus pe Eustachie, episcop al acelui oraş; în 335 prezent la Conciliul din Tir, care s-a pronunţat împotriva lui Atanasie (şi a lui Alexandru al Alexandriei); în 336 este întâlnit la Conciliul din Constantinopol, în care a fost condamnat Marcel din Ancira.
Opera literară îl prezintă ca pe un teolog mediocru, dar un erudit incomparabil.
Importanţa scrierilor sale constă în faptul că păstrează texte (pasaje, extrase) şi citate ale multor opere pierdute (cunoscute azi numai din scrierile sale).
Scrierile lui sunt împărţite în:
- Apologetice;
- Dogmatice;
- Exegetice;
- Biblice;
- Istorice.
Dintre toate acestea însă, cea care l-a consacrat este opera istorică. În ordine cronologică:
- Cronica,
- Istoria bisericească,
- Istoria,
- Actele Martirilor,
- Martirii palestinieni,
- Viaţa lui Pamfiliu,
- Viaţa fericitului împărat Constantin.
[modifică] Scrieri istorice
Printre scrierile sale istorice cele mai importante se numără:
- Istoria bisericească (gr. Θεοφάνεια / lat. Historia Ecclesiastica). Eusebiu foloseşte o documentaţie bogată, în genul istoriografiei moderne, incluzând în această lucrare extrase din documente ale epocii, ca edicte împărăteşti sau scrisori ale împăratului Constantin.
- Cronica, care este o listă cronologică de evenimente datate de la Crearea lumii şi până în anul 303.
- Viaţa lui Constantin - o lucrare panegirică (elogiu), dar care rămâne o sursă importantă pentru cunoaşterea domniei împăratului Constantin.
[modifică] Scrieri apologetice
Cele mai importante lucrări propriu-zis apologetice scrise de Eusebiu sunt Pregătirea pentru Evanghelie (lat. Praeparatio evangelica; gr. Εὐαγγελικῆς Ἀποδείξεως Προπαρασκευή) şi Dovezile Evangheliei (lat. Demonstratio evangelica).
Praeparatio evangelica este o introducere în creştinism scrisă pentru păgâni. Eusebiu se foloseşte de fragmente din istorici şi filosofi pre-creştini pentru a arăta superioritatea creştinismului, dar şi pentru a sugera că unele părţi din scrierile lor ar fi intuiţii a ceea ce urma să fie religia creştină. Această din urmă ideea s-a cristalizat cu timpul într-o teorie creştină numită ea însăşi Praeparatio evangelica.
Demonstratio evangelica este strâns legată de Praeparatio evangelica; ca un fel de continuare a acesteia, Eusebiu încearcă să discernă în istoria şi scrierile Vechiului Testament persoana lui Iisus Hristos.
[modifică] Poziţia lui Eusebiu în tradiţia Bisericii
Eusebiu nu este recunoscut de tradiţia bisericească ca un Părinte al Bisericii din cauza apropierii sale de arianism, şi a participării directe la persecutarea unor mari figuri ale ortodoxiei, ca Atanasie cel Mare. Dar scrierile sale istorice au o mare importanţă pentru desluşirea istoriei primelor trei secole ale creştinismului, în general, şi a istoriei naşterii imperiului creştin sub Constantin cel Mare, în particular.
