Glossă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
| Literatura română | ||
| Istoria literaturii române | ||
|
Medievală |
||
| Scriitori români | ||
|
Listă de autori de limbă română |
||
| Portal România | ||
| Portal Literatură | ||
| Proiectul literatură | ||
| Toate articolele din serie | ||
| editează | ||
Publicată în 1883, în primul volum de versuri al marelui poet Eminescu, „Glossă” este o poezie cu formă fixă şi caracter gnomic; numărul strofelor fiind determinat de cel al versurilor. Fiecare strofă comentează câte un vers din „strofa mamă”, pe care îl ia drept concluzie, iar ultima strofă prezintă versurile din strofa iniţială însă în ordine inversă.
Potrivit Ioanei M. Petrescu, „Glossă” se înscrie în etapa a-3-a identificată de aceasta în creaţia eminesciană, în perioada marilor antume bazate pe sinteza între filosofia lui Hegel şi cea a lui Schopenhauer. Ca urmare, poetul care odinioară era un Orfeu, un profet înţeles ca Mesia care putea reînvia devine acum un Christ vândut diavolului „alungat din orizont, în orizont”,un „geniu pustiu” marcat de viziunea tragică asupra existenţei prin „categoriile negativiste” (Hugo Friedrich): alienare, dedublare, sciziunea eului, transcendenţă goală, angoasă, melancolie, etc.
„Glossă” este cea mai budistă poeziă a lui Eminescu în care unele idei se infiltrează prin filosofia Schopenhauriană, iar altele prin intermediul cărţii fundamentale budiste „Dhammapada”.
Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile filosofice şi simbolice ale textului. Termenul glossă derivă din verbul a glosa provenit din francezul gloser şi semnifică explicarea unui cuvânt sau a unei îmbinări de cuvinte.
Compoziţional, discursul liric se articulează pe zece strofe fiind o meditaţie asupra lumii fără valoare de care omul de geniu este nevoit să se detaşeze. Strofa I este chiar strofa temă având versurile grupate două câte două în patru distihuri. „Vreme trece, vreme vine / Toate-s vechi şi nouă toate” concentrează motivul baroc „irreparabile tempus fugit”, curgerea inexorabilă a timpului care în ciuda acestui fapt nu aduce nici o schimbare pentru omul de geniu care pare să retrăiască mereu aceeaşi zi întrucât nimic nu se modifică într-o lume a non-valorilor.
„Ce e rău şi ce e bine / Tu te’ntreabă şi socoate” reprezintă un îndemn adresat omului de geniu; personaj romantic, acesta este nevoit să gândească asupra condiţiei sale pentru a nu cădea pradă posibilelor ispite a lumii care-l înconjoară.
„Nu spera şi nu ai teamă / Ce e val ca valul trece”, se regăseşte motivul valului înţeles ca numeroasele încercări ale vieţii care nu ar trebui să sperie omul de geniu, el va reacţiona cumpătat şi raţional întrucât viaţa în sine este efemeră. El este nevoit să renunţe la sentimente omeneşti precum speranţa şi teama şi să se distanţeze de pătura comună asemenea pustnicilor.
„De te-ndeamnă, de te cheamă / Tu rămâi la toate rece” este un nou îndemn adus omului de geniu, el este impulsionat să nu se implice, să rămână indiferent la tot ceea ce-l înconjoară deoarece se cuvine ca un om desăvârşit să rămâna nepăsător la întămplările trecătoare ale lumii. O atitudine asemănătoare se-ntâlneşte şi-n „Dhammapada” „după ce un înţelept a ajuns la vârful înalt al turnului de înţelepciune el se uită netulburat la mulţimea întristată de jos” (op.cit, II, 8). Strofa temă este marcată de stoicismul antic. În manuscrisul 2269 Eminescu scria „Om de spirit e acela care în fundul inimii lui râde de toţi şi de toate. Om de geniu e acela care râde de el însuşi”.
Strofa a-II-a înglobează alte motive baroce precum dedublarea care se susţine prin versurile „Tu aşează-te deoparte / Regăsindu-te pe tine”, această idee find preluată din filosofia lui Epictet, Zenon, Marc Aureliu şi Socrate. Este sugerată din nou efemeritatea vieţii „Multe trec pe dinainte / În auz ne sună multe”, iar interogaţia retorică „Cine ţine toate minte / Şi ar sta să le asculte” este refuzul unei cunoaşteri bazate pe experienţă.
Strofa a-III-a se leagă mai mult de gândirea prezentă în upanişade. O variantă a strofei a-III-a apărută în manuscris poartă amprenta gândirii budiste „Toate mor spre a se naşte / Şi se nasc spre a străbate / Cercul ce nu-l pot cunoaşte / Toate-s vechi şi nouă toate”. Aproape aceeaşi idee se regăseşte şi în „Dhammapada” „Omul care are tăria minţii e pur ca apa netulburată dintr-un lac şi nu trece prin cercul naşterilor şi al morţii” (VI, 6).
Tema cunoaşterii este susţinută prin motivul eternei alergări zadarnice care sugerează încercarea de a da un sens învârtirii pe loc: „Nici încline a ei limbă / Recea cumpăna-a gândirii / Înspre clipa ce se schimbă / Purtând masca fericirii”. În direcţia filosofiei lui Platon, eul liric este conştient că atât cunoaşterea esenţială cât şi cunoaşterea de sine rămâne mereu o pură şi utopică „gnotti seauton”, deviza omului superior. Pentru a accede la Cunoaştere, viaţa trebuie să fie dominată de raţiune, de „Recea cumpăna-a gândirii”. De aceea iluzia fericirii este exclusă întrucât la fel ca şi viaţa ea este relativă, trecătoare, amăgitoare, ea apare şi dispare într-o clipă îngreunând înţelesul eternităţii.
Strofa a-IV-a prezintă imaginea lumii ca teatru (theatrum mundi) „Privitor ca la teatru / Tu în lume să te’nchipui”, având ca punct de plecare filosofia lui Schopenhauer. În această direcţie Epictet scria „Nu uita că eşti un actor într-o dramă aleasă de cineva mai mare decât tine. Vei juca puţin dacă drama ce ţi-ai ales e scurtă; mai mult dacă ţi-ai ales o dramă lungă. Datoria ta este să joci frumos rolul primit, dar alegerea nu e a ta”. Omul de geniu este îndemnat să manifeste indiferenţă faţă de masa amorfă de indivizi comuni, a căror aspiraţii se situează în imediat ducând o platitudine existenţială. Versurile „Joace unul şi pe patru / Totuşi tu ghicive-i chipu-i” ilustrează motivul măştii. Ideea susţinută este cea potrivit căreia indiferent de tertipurile de care va încerca omul comun să se folosească, omul de geniu va remarca mereu adevărata intenţie a aceastuia întrucât este capabil să facă dinstincţie între aparenţă şi esenţă. Totodată apare şi dorinţa izolării „Tu în colţ petreci în tine”, trăsătură importantă a filosofiei budiste „Lumea este o boabă de spumă este ca un miraj. Proştii se pierd în ea, dar înţelesul rămâne detaşat”. (op.cit. XIII, 4). Geniul este nevoit să ducă o viaţă bazată pe raţiune şi cunoaştere, el va lua aminte din greşelile oamenilor comuni pentru a-şi făuri o conduită perfectă „Şi-nţelegi din a lor artă / Ce e rău şi ce e bine”.
Strofa a-V-a valorifică ideea prezentului etern preluată din filosofia Schopenhauriană, lumea rămâne aceeaşi, ea nu se schimbă: „Tot ce-a fost ori o să fie / În prezent le-avem pe toate”. Potrivit filosofului, „Toată istoria omenirii în timp şi spaţiu nu este decât un şir de manifestări ale Ideii”.
Strofa a-VI-a susţine ideea apoziţiei aparenţă-esenţă, este prezent motivul lumii ca teatru „Şi de mii de ani încoace / Lumea-i veselă şi tristă / Alte măşti, aceeaşi piesă / Alte guri, aceeaşi gamă”, oamenii sunt văzuţi ca nişte actori care se schimbă în răstimpuri dar rolurile rămân aceleaşi, iar viaţa apare ca o scenă animată de aceştia. Patru variante ale acestei strofe rostesc explicit numele lui Buddha, iar gândurile exprimate în versiunea finală corespund celor prezente în „Dhammapada” „Cel care a ajuns la capătul drumului s-a eliberat din tristeţe şi din toate lanţurile lumii şi nu mai suferă”.
Strofa a-VII-a dobândeşte accente de satiră, omul superior are o singură soluţie într-o lume fără valoare, atitudinea stoică. În vreme ce omul de geniu este caracterizat prin elevaţie, depăşirea limitelor, transcendenţă, idealuri înalte, omul comun stă sub semnul pragmaticului, al fenomenalului, al platitudinii existenţiale având scopuri imediate, el este lipsit de scrupule şi încearcă să iasă în evidenţă tot mai mult pe scena vieţii: „Nu spera când vezi mişeii / La izbândă făcând punte / Te-or întrece nătărăii / De ai fi cu stea în frunte”. Strofa îşi găseşte reflectare în textul budist „Unul e drumul care te duce la câştig, altul te duce la Nirvana. După ce un discipol al lui Buddha a-nvăţat aceasta el nu va mai căuta respectul lumii, dar va depune eforturi pentru a-şi însuşi înţelepciunea”. (op.cit V, 2).
Strofa a-VIII-a adânceşte ideea abstragerii din fenomenal. Motivul platonician sirenic „Ca un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje” îşi are echivalentul în gândirea budistă, în Mara, care ispăşeşte pe omul comun să se-ntoarcă din drumul vieţii, tot aşa şi cei comuni încearcă să ispitească omul superior: „Te momeşte în vârteje” dintr-un sentiment de gelozie, pentru ca în final acesta să ajungă asemenea lor. În astfel de condiţii detaşarea este cea mai mare virtute „Tu pe-alături te strecoară”.
Strofa a-IX-a conţine motto-ul din versiunea iniţială a poemului „Zică ce vor, zică / Ce-mi pasă!”. Atalaxia înţeleasă ca izolare în singurătatea creatoare este singura care poate să-l salveze pe creator. Ideea poetică îşi găseşte corespondenţă în gândirea hindusă „Proslăvit e omul care s-a eliberat din toate lanţurile şi a renunţat la toate dorinţele”. Calmul, detaşarea şi nepăsarea faţă de micimea vieţii cotidiene marchează o atitudine potrivită unui arhat „budist”.
Strofa a-X-a reia versurile primei strofe în ordine inversă, astfel că versul „Tu rămâi la toate rece” capătă o valoare emblematică. Limbajul poetic este conotativ, poetul apelând la o suită de figuri de stil: antiteza „toate’s vechi şi nouă toate”, interogaţia retorică „cine-ar sta să le asculte?”, este o marcă a subiectivizării care susţine oralitatea textului, epitet în inversiune „recea cumpănă”, epitet „zgomote deşarte”, metafore „cântec de sirenă, masca fericirii”.
