Platon

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filozofi greci Filozofia antică
Platon
Nume: Πλάτων, Plátōn
Naştere: c. 427 î.Hr.
Deces: c. 347 î.Hr.
Şcoală/tradiţie:
Interese principale
Politică, Etică, Metafizică, Epistemologie
Idei importante
Teoria formelor, Idealismul platonician
Influenţe	A influenţat
Socrate, Parmenide, Anaxagora, Pitagora	Creştinism, Platonism, Neoplatonism

Platon (Greacă: Πλάτων; Plátōn) (cca. 427 î.Hr. - cca. 347 î.Hr.) a fost un filozof al Greciei Antice, student al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel.

[modifică] Notă biografică

S-a născut într-o familie aristocratică, la Atena sau pe insula Egina, având ca tată pe Ariston (descendent al regelui Codros) şi mama Perictione (dintr-o familie înrudită cu Solon). Numele de naştere Aristocles; Platon a fost o poreclă primită datorită pieptului său lat. Copilăria este marcată de războiul peloponesiac şi luptele civile între democraţi şi aristocraţi. La 20 de ani devine discipol al lui Socrate şi a rămas alături de el vreme de 8 ani, până la moartea acestuia. Înclinaţiile poetice, talentul în domeniul teatrului le-a înnăbuşit şi s-a dedicat total filosofiei. La moartea lui Socrate (399 î.e.n.) nu a putut fi de faţă, fiind bolnav. Condamnarea nedreaptă a maestrului l-a îndemnat să-l reabiliteze (Apologia lui Socrate) dialogurile de tinereţe poartă marca puternică a filosofiei socratice. Refugiat o vreme la Megara, se bucură de prezenţa lui Euclid, alt discipol al lui Socrate. Realizează mai multe călătorii: Egipt – se familiarizează cu matematica; Cirene – intră în legătură cu matematicanul Teodor; în coloniile din Italia de Sud – face cunoştinţă cu pitagoreicii; în Sicilia, la Siracuza – invitat de tiranul Dionysios cel Bătrân. O tradiţie îndoielnică spune că Dyonisios cel Bătrân l-a vândut pe Platon ca sclav în Egina deoarece îi considera supărătoare prezenţa, dar prietenii l-au cumpărat şi eliberat din sclavie. Acest fapt ar putea explica hotărârea lui Platon de a se retrage din politică şi de a deschide o şcoală filosofică la Atena, lângă gimnaziul închinat lui Heros Akademos, de unde şi numele Academia. Organizarea şcolii era asemănătoare societăţilor pitagoreice, cu o ierarhie bine structurată. Şcoala va funcţiona aproape 1000 de ani; unul dintre obiectivele cele mai importante fiind acela de a contribui la pregătirea politică a oamenilor politici. Academia lui Platon este închisă în 529 e.n. la ordinul împăratului Iustinian. După ce împlinise deja 60 de ani, Platon a mai efectuat două călătorii la Siracuza, în speranţa de a-l influenţa pe Dionysios cel Tânăr pentru proiectele sale de reformă politică şi filosofică. Din păcate proiectul eşuează definitiv. S-a stins din viaţă cum spune Cicero “cu condeiul în mână” (scribens mortuus est)

[modifică] Opera

Este cel dintâi filosof de la care ne-au rămas scrieri complete: 35 de scrieri şi 13 scrisori ( dintre care doar una, a 7-a, se pare că este autentică). El a impus forma Dialogurilor, în care problemele filosofice sunt abordate prin dialogul dintre Socrate şi diverşi cetăţeni atenieni.

Cronologia Dialogurilor a fost stabilită ca fiind următoarea:

Dialogurile de tinereţe: Apărarea lui Socrate (care nu este un dialog propriu –zis), Eutyphron, Criton, Protagoras, Ion (Platon), Laches, Lysis, Charmides , Republica (cartea I).
Dialoguri de mijloc (perioada de trecere de la influenţa covârşitoare a lui Socrate la propria teorie a Ideilor): Gorgias, Menon, Eutidem, Hippias Minor, Cratilos, Hippias Maior, Menexene
Dialogurile de maturitate: Banchetul, Phaidon (Fedon), Phaidros (Fedru), Republica (cărţile II – X)
Dialogurile de bătrâneţe: Teaitetos, Parmenide, Sofistul, Timaios, politicul, Philebos, Critias, Legile (dialog neterminat)

[modifică] Doctrina

Teoria Ideilor – nucleul filosofiei platonice se regăseşte în Phaidon, Republica (cărţile VI – VII), Banchetul şi Phaidros. - Distincţia existenţa sensibilă/ existenţa inteligibilă este baza teoriei Ideilor; planul existenţei sensibile este acela al realităţii aparente, accesibilă cunoaşterii prin simţuri, lumea Peşterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenţei inteligibile este acela accesibil doar cunoaşterii de tip raţional, lumea din afara Peşterii, lumea Formelor Pure, a Ideilor, lumea metafizică a realităţii esenţiale. - Dialectica – metoda prin care se ajunge la cunoaşterea Ideii, obiectul conoaşterii adevărate (episteme); procedeul prin care ne ridicăm din lumea sensibilă în lumea suprasensibilă, metafizică; în cunoaşterea metafizică intervine intelectul analitic (dianoia) şi intelectul pur (nous) Mitul peşterii este o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută. Mitul este prezentat astfel: într-o peşteră s-au născut şi au crescut înlănţuiţi nişte oameni. Singura lor modalitate de contact cu exteriorul este printr-un perete lateral de la gura peşterii prin care răzbate lumina soarelui, iar pentru acei oameni, singura lor modalitate de a lua "cunoştinţă" de ceea ce este afară (animale, fenomene meteorologice), este prin acest perete lateral pe care se conturează umbrele din afară. Pentru aceşti oameni înlănţuiţi, peretele este lumea lor. Dacă,însă, vreunul dintre aceşti locatari ai peşterii reuşeşte să se dezlănţuie şi va vedea adevărata lume, şi se va întoarce la consortiţii săi, aceştia îl vor considera nebun şi, asemeni, geniilor şi oamenilor de ştiinţă, va fi repudiat din mediul său social, ostil pentru el prin ideile sale îndrăzneţe şi neconforme cu ale majorităţii. - Ideile se caracterizează prin:

Desemnează o existenţă absolută (sunt simple).
Sunt o existenţă substanţială (există în sine şi prin sine).
Reprezintă o existenţă eternă.
Desemnează o existenţă universală (ideea închide în sine toate caltăţile particulare).
Desemnează o existenţă imuabilă (neschimbătoare).

- Lumea sensibilă este o copie palidă a lumii Ideilor; corpurile fizice nu au realitate decât dacă participă (methexis) la Idei ca prototipuri (paradigma) ale lucrurilor

- Mitul Peşterii (Republica – cartea a VII – a ) – simboluri: peştera – lumea sensibilă (a realităţii aparente); întunericul peşterii – ignoranţa omului incult, limitat; lanţurile – prejudecăţile, simţurile care ne limitează; focul – lumina cunoaşterii; umbrele de pe peretele peşterii – imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei); corpurile purtate prin faţa focului – aparenţele adevărate, realitatea fizică, generază opiniile adevărate (orthe doxa), suişul greu spre ieşirea din peşteră – drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, cunoaşterea prin intelectul analitic; contemplarea lumii din afara peşterii – cunoaşterea metafizică, prin intelectul pur (episteme, cuoaşterea adevărată prin intelect şi raţiune);

Soarele – Ideea Binelui (Perfecţiunea) - Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaşte lumea inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forţă o constituie erosul (iubirea – are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purităţii primare); cunoaşterea Ideilor este doar o reamintire (anamnesis) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului – închisoare este o reminiscenţă a orfismului); menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemurilor şi întoarcerea în lumea ideilor); condiţia eliberării definitive a sufletului este o viaţă virtuoasă; filosofia este pregătirea sufletului pentru recunoaşterea imortalităţii sale.

Statul ideal

Este statul în care domneşte dreptatea (oikeiopragia), o virtute conform căreia fiecare tip uman se ocupă de ceea ce-i este orânduit prin funcţia sufletească dominantă: cei capabili de practicarea virtuţii raţiunii (înţelepciunea) elaborează legi, cei capabili de practicarea virtuţii părţii pasionale (curajul) se ocupă cu apărarea, iar cei înzestraţi cu posibilitatea practicării virtuţii corespunzătoare părţii apetente a sufletului (cumpătarea) sunt responsabili de asigurarea resurselor. Avem astfel o ierarhie a unor clase sociale determinate natural: înţelepţii, militarii, respectiv agricultorii şi meşteşugarii.

O altă coondiţie a oikeiopragiei (în afară de practicarea de către fiecare tip auman a acelor activităţi care i se potrivesc) este păstrarea ierarhiei claselor. Scopul statului realizarea binelui tuturor

Clasele sociale, orânduite ierarhic, corespund celor trei părţi ale sufletului: clasa meşteşugarilor (demiurgii) corespunde părţii apetente, clasa războinicilor (apărătorii, phylakes) corespunde părţii pasionale, clasa conducătorilor (archontes, filosofii sau înţelepţii) corespunde părţii raţionale.
Comunismul aristocratic – luptătorii şi conducătorii, pentru a nu fi ispitiţi de putere sau de preocupări care nu sunt proprii virtuţilor lor, nu vor poseda nimic personal (proprietăţi, bani, femei) ci totul va fi în comun (casă, avere, femei, copii)
Femeile au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi bărbaţii
Este o aristocraţie a raţiunii, înţeleasă de unii exegeţi drept teocraţie laică, deşi statul raţiunii şi a contemplării Ideilor la Platon are şi un sens religios.
Armonia statului se realizează numai când conducătorii sunt filosofi, demiurgii îi hrănesc pe apărători şi conducători iar apărătorii se ocupă numai de siguranţa statului.
Formele degenerate (imperfecte) ale statului: timocraţia – conducerea de către soldaţi; oligarhia - conducerea exercitată de cei bogaţi; democraţia – conducerea poporului (periculoasă pentru că încurajează ignoranaţa - înţeleasă de cei ignoranţi drept gândire liberă -, promovarea scopurilor personale, egalitatea - cu sensul de părăsire a oikeiopragiei -, alegerea capricioasă a conducătorilor), despotismul – cea mai rea formă de corupere a puterii (un individ acaparează puterea şi conduce de dragul propriei măriri).

Cetatea sau statul ideal conceput în dialogul Republica nu este un proiect politic ci o analogie utilizată de Platon pentru a putea răspunde la întrebarea ce indică tema dialogului: "Ce este dreptatea?". Astfel, teoria facultăţilor şi virtuţilor sufletului, precum şi proiectarea ei asupra ideii de stat, reprezintă un model pentru identificarea formei dreptăţii ca oikeiopragia. Nici statul ideal, nici sufletul perfect armonizat în acord cu dreptatea, nu există în lumea sensibilă. În domeniul sensibil, al lucrurilor corporale, există numai formele corupte ale Ideilor sau paradigelor (fie că vorbim de Ideea de Cetate, fie de altele).